E soare şi pe strada mea acum. Nori nu mai există şi nici nu vreau să mai văd cum arată. Vederea lor m-ar înfricoşa, şi m-aş speria groaznic. Nu mai am putere să îi înfrunt. Fericirea e aici, lângă mine. O pot atinge. Mă poate atinge. Uneori cred că visez. Închid ochii şi încerc să mă conving dacă e adevărat sau nu. Nu-i dau drumul, nu. O voi ţine aici lângă mine mereu. Voi avea grijă să o păstrez cât de bine pot.
Sufletu-mi e vesel. Am zâmbit pentru prima oară în mult timp. Ce bine e să realizezi la un moment dat cât de frumoasă e viaţa. E plină de ea însăşi. E plină de culoare şi optimism. E atât de simplă şi totuşi pe atât de complicată. Mă bucur că trăiesc. Mă bucur că pot iubi. Mă bucur că pot profita de orice moment pentru a fi fericită. Mă bucur…

Împrejuru-mi e totul un cântec de dragoste. Mă cufund în el şi încet-încet mă depărtez de Pământ. Visez că zbor. Mă pierd printre vise şi totuşi el mă găseşte. Mă aduce pe înapoi, şi totuşi încă pot visa, alături de el. E minunat. E din ce în ce mai aproape de mine. Îl voi convinge să zburăm împreună. De data asta mai sus, şi mai sus, de fiecare dată cât mai sus… Nu vreau să cad. Nu vreau să mă lovesc. Nu vreau să mă doară. Vreau ca zborul cel de înapoi să fie lin, dulce. Ia-mă de mână…
Dar totuşi, visez?