Mă regăsesc în tot. În muzica mea; în cea lentă şi în cea zbuciumată. În fiecare pas, privire şi cuvânt al lui. În adierea vântului; e exact ca mine; câteodată blândă şi răcoritoare, alteori aspră şi nemiloasă. În strălucirea Soarelui; prietenos şi câteodată trist, rece… Tot ce e în jurul meu mă inspiră/ mă atrage mai mult ca oricând, preţuiesc viaţa aşa cum nu am făcut-o vreodată.

Sunet. Magie. Iubire. Răsuflu. Ce poate fi mai frumos, mai înălţător de atât?

Gândurile mele sunt multe. Se adună pe zi ce trece. Sunt ca o furtună din mijlocul oceanului. Nu ştiu când se va opri, probabil niciodată. Câteodată ajung să cad din cauza lor. Mă lovesc, plâng, apoi încet-încet mă liniştesc. Îmi şterg lacrimile şi trec mai departe. De ce să irosesc aiurea viaţa asta? Nu trebuie să plâng, nu trebuie să sufăr, nu trebuie să-mi pese de cei din jur, decât de cei pe care-i iubesc, cei care-mi sunt aproape. Nu, nu e egoism. Pur şi simplu aşa ai mai puţin de suferit. Uneori.

Vorbeşte. Urăsc liniştea. Mă simt singură în preajma ei, mi-e teamă.

Vreau să fie vară. Să fiu la ţară. Să stau pe iarba proaspătă de dimineaţă şi să vină o ploaie. Să simt cum mă picură uşor, inchid ochii şi simt cum îmi răcoreşte faţa, ca şi cum m-ar trezi la viaţă, dintr-un somn adânc. Aş vrea ca şi el să fie lângă mine atunci şi să mă ţină de mână, să fim doar noi doi şi ploaia… :roll: