… ca frunza unui plop înalt, toamna. Mă aflu în vârf şi din clipă în clipă mă pregătesc să cad. Mă voi desprinde de aici, a venit timpul. Clipesc de două ori, ispir adânc şi privesc în jos. Nu se vede nimic. E întuneric, pare a fi Abisul. Mă concentrez, îmi focalizez privirea şi descopăr că de fapt la capătul ei e ceva mic dar preţios numit fericire. Şi nu e un simplu ideal. E un ideal ce poate fi atins. Nu vreau să mor fără să-l fi atins… Teama de a-mi da drumul de aici de sus o poţi observa foarte uşor. Am rău de înălţime, mereu am avut. Căderea mea până acolo ar fi ca un drum lung şi anevoios. Ştii că sunt lipsită de apărare, şi mi-ar fi greu. Vreau să zbori tu cu mine până acolo. Ar fi mai lină căderea, nu ne-am mai lovi de obstacole. Şi dacă am ajunge jos, nu ar mai fi cale de întoarcere. Am fi fericiţi pururea… Vrei să mă însoţeşti? Eu te aştept…

It’s all about having wings…

Cheers!