As my dear friend would say, uite că am căpşunit şi eu ceva pe ziua de azi.
10 martie 2007, ora 14:15, secundele nu le ştiu, trec prea repede…
Aseară am văzut un film nu foarte bine făcut (şi spun asta pentru că nu era prea original făcut) dar care “trata” o temă destul de interesantă şi m-a pus pe gânduri. Aşadar, voi începe. My biggest fear: death. Da, îmi este foarte frică de ea deoarece nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo, nu ştiu dacă EU voi mai exista, dacă tot ce simt eu va mai rămâne undeva pe lumea asta. Nu ştiu ce urmează. Nimeni nu ştie şi tocmai de aceea viaţa pe care o avem trebuie trăită cum se cuvine. Uneori mă gândesc dacă poate după viaţa asta urmează o alta, în care “rolurile” noastre se schimbă, în funcţie de cum ne-am am ştiut să o apreciem/ profităm de ea.
Ok, punându-mă în extrema şi apocaliptica situaţie de a şti că mâine ar fi ultima zi în care aş trăi, îmi pun întrebarea: ce aş face?
În mod sigur aş face ceea ce mi-am dorit toată viaţa să fac şi nu am avut posibilitatea. Nu, nu aş dormi 
sau mai ştiu eu ce… 
Buuun, să presupunem că vine ză big day şi mi se prezintă la uşă, într-un bol frumos de sticlă, peştişorul de aur, care îmi citeşte comunicatul de presă conform căruia mai am de trăit 24 de ore, iar el îmi poate îndeplini orice dorinţă, iar asta pentru că am fost un copil cuminte şi ascultător (yeah, right )
În primul rând îl rog să mă ducă să văd marea, muntele, deşertul, pădurea tropicală şi savana (că deh, e peştişor fermecat şi are posibilităţi de transport nelimitate, nu?) . Apoi, după ce aş vedea toată lumea, l-aş ruga să-mi dezvăluie sensul vieţii şi adevărata identitate a lui Dumnezeu (sau mai bine zis, să ştiu ce şi cum e cu povestea biblică). Dar vai, dar ce multe lucruri vreau să ştiu! 
Bine, şi după toate astea, plină de oboseală, după atâtea plimbărici şi secrete dezvăluite, probabil aş mânca ciocolată şi aş bea Pepsi mult (că tot mor) şi m-aş uita la un film (bun) HDTV pe o plasmă de-aia babana (îmi face rost peştişorul de aşa ceva, nu mă îndoiesc) în pridvorul unei case de pe o insulă tropicală.
Şi după toate astea, aflu de fapt cât de repede s-a scurs timpul şi că mai am doar o oră… Eh, aici prefer să fiu cu o persoană iubită mie până în ultima clipă de suflu. De fapt, asta ar fi cea mai importantă oră deoarece toate cele materiale se duc, însă cei care-şi bucură sufletul vor rămâne undeva tipărit în tine. Probabil aş muri liniştită, nu mi-ar mai fi teamă în asemenea circumstanţe. 
Now, let’s be realistic & optimistic. Nu o să mor aşa de curând, sper Iar toate acestea sunt un simplu rezultat al imaginaţiei/ introspecţiei mele sufleteşti.
Cheers! 
