Sus în pom…

Cu toţii ne aducem aminte de copilărie. Frumoşii ani petrecuţi la bunici, la ţară, obişnuiţi cu aerul proaspăt şi libertatea (asta e valabil pentru cei mai norocoşi, iar eu mă număr printre ei). Pot să spui că am avut o copilărie foarte frumoasă. Una ideală. Iar asta deoarece am avut şi am parte de nişte bunici deosebiţi, care m-au crescut până la vârsta de 5 ani, din motive obiective. Cât am fost mică, am învăţat foarte multe lucruri, mă bucuram de orice lucru mărunt (ca şi acum) şi în tot găseam o joacă. Ţin minte, că la un moment dat, aveam propria mea grădină în care îmi plantasem eu nişte roşii iar când venea timpul să se coacă, satisfacţia mea era pe măsură. Nu prea mă jucam cu copiii. Probabil din cauza faptului că eram mai mică eu pe acolo şi nu prea aveam cu cine, iar dacă totuşi mă duceam la joacă cu cei mai mari, riscam să vin acasă plângând pentru că îmi stricau jucăriile. Da, aveam multe jucării… şi îmi plăcea să mă joc singurică cu ele pe prispa casei toată ziua. Pe la 4 ani, am primit cadou o bicicletă. Era o bicicletă Pegas, cum se făcea pe vremuri, acum nu ştiu dacă se mai găseşte, şi trebuia să învăţ să merg pe ea. Eu, cum eram micuţă, mă chinuiam adesea să merg cu ajutorul roţilor alea extra din spate dar nu prea reuşeam, şi eram foarte dezamăgită. Dar, într-o bună zi, nu ştiu ce-mi veni (şi îmi aduc aminte foarte bine scena asta) şi l-am rugat pe tătaia meu să-mi scoată o roată ajutătoare, poate reuşesc să merg mai bine aşa că mă incomodau. Şi în aceeaşi zi, mi-a scos-o şi pe cealaltă, şi uite aşa acum ştie fata din pom să meargă şi pe bicicletă. Desigur, şi acum ador să merg cu bicicleta ore în şir când mă duc la ţară.
Mă jucam mult cu păpuşile, îmi plăcea să mă duc la câmp cu tătaia meu şi să ţip la marginea pădurii pentru că se făcea ecou, iar eu eram foarte fascinată de acest fapt la acel timp. Vara, mi se făcea o căsuţă unde mă jucam toată ziua singurică şi îmi imaginam eu tot felul de situaţii, îmi imaginam că nu sunt singură, ci cu nu-ştiu-ce personaje. A, şi îmi plăcea să cânt pentru că nimeni nu mă auzea. Îmi amintesc că odată murise un pui iar eu îi făcusem în ziua aceea pomană acolo (cu vin, pâine, grâu încolţit şi toate cele). Deh, imaginaţia mea de atunci nu avea limite şi cred că de aceea se spune că a fi copil este cel mai frumos lucru posibil. Atunci nu ai nicio grijă, ţi se fac toate poftele (de multe ori), nu te gândeşti că nu ai voie să faci anumite lucruri, şi multe altele. În orice caz, pot spune sus şi tare că e cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele (deocamdată).
Privind din urmă, acum pot spune că unii copilaşi din ziua de astăzi (de fapt majoritatea) din mediul urban în general, nu mai ştiu ce e aia joacă. Acum, ştiu doar să se joace pe calculator, şi… cam atât. Nu prea am mai văzut copii jucându-se v-aţi-ascunselea prin faţa blocului, cum făceam noi acum câţiva ani buni, şi nici copii ieşind cu păpuşile pe afară (asta mai răruţ).
Oricât de mult mi-aş dori să-mi imaginez că aş mai fi încă un copil (în adevăratul sens al cuvântului), deja nu prea mai pot să o fac.Vârsta îşi spune cuvâtul. Sunt o adolescentă în toată firea şi totuşi voi încerca să mai păstrez o fărâmă din mine a timpurilor de atunci…

To be continued.

Cheers!