Sus în pom…

Am deschis Notepad. Simt cum vine inspiraţia, simt cum din buricul degetelor mele vor ieşi o mulţime de cuvinte care într-un final se vor pierde printre biţi, şi cum sunetul scos de taste va fi din ce în ce mai scăzut iar ritmul cu care voi scrie se va accentua, nici nu voi mai gândi, va veni totul de la sine, voi umple această mică fereastră doar cu nişte semne convenţionale, aparent reci şi lipsite de mesaj, de viaţă. Aşa este. Dar puteţi citi dincolo de ele. Dincolo de ele se află un suflet, o imagine, o viziune, un vis, o panoramă a tot ce vrei tu. Se află o voce. Acea voce ce nu poate conteni din a-şi spune tot ce are de spus, întotdeauna.

Astăzi mi-am adus aminte de o anumită perioadă a copilăriei şi realizam cât de norocoasă am fost. De ce? Am prins exact acea perioadă de după revoluţie, atunci când totul lua o altă întorsătura, una pozitivă să zicem, în privinţa dezvoltării noastre din punct de vedere tehnologic & cultural. Eh, şi-mi aduceam aminte de momentele când veneau la vremea aceea fotografii la noi acasă, la ţară de fapt, şi îmi făcea poze alb-negru, de-alea cu mărgioara tăiată frumos, iar eu aveam codiţe şi rochiţă roşie… eh, mi-aş mai dori eu să pot fi aşa acum. Şi acum le mai am. Şi stau minute în şir şi le privesc necontenit, şi nu mă satur uitându-mă. Da… pozele. Măcar ele ne mai pot reda o fărâmă din amintiri, un zâmbet pe buze, o lacrimă…

Mi-au îngheţat mâinile. Bloody keyboard. Mă urc în pom.

Gata, I’m up. Brr… e mai cald aici parcă şi mai primitor. Să nu aveţi impresia că pomul meu e doar o invenţie a mea. El chiar există. E pomul în care mă chinuiam eu să mă urc atunci când eram micuţă şi nu reuşeam. La vremea aceea, trunchiul său era cât mine de mare, însă acum, că am crescut, mă pot urca în el şi pot… Pot. Acum pot. Mă simt mai puternică, mă simt diferită, mă simt mai liberă…

Hai că-mi pun o pătură şi o pernă aici, mă cocoloşesc frumos şi trag un puişor de somn. Noapte bună!

Cheers!