Sus în pom…

Aţintită, lipită, atrasă ca un magnet, de masa unde-mi petrec veacul pierzând timpul aiurea, visând la abis, gândind la lumea ce îmi face rău şi mă sufocă, mă leagă ca pe-un prizonier, mă-nchide într-un buncăr, stinge lumina şi nu-i pasă dacă mor sau ţip sau am dispărut. Stând şi privind dincolo de ecran, ca şi cum aş fi hipnotizată, în transă. Nu fac nimic. Evit să zâmbesc, ştiu că viaţa nu se termină aici şi nu mai clipesc. E ciudat ce s-aîntâmplat, privesc pe geam şi totu’-i întunecat. Am şi uitat cum a putut să dispară de lângă mine, fără să lase vreun trecut, fără să lase-o amintire. Soarele, ziua, ea… Ca un om amnezic mă simt, uitând de oameni şi uitând de mine, dar niciodată de tine. Tragic, muribund şi fără să mai zâmbesc când aud o pasăre cântând. Îmi pierd orientare-n spaţiu, adulmec mirosul ce-a mai rămas în urmă şi nu-mi dau seama al cui e. Bizar…