Sus în pom…

Subit, mă aflu într-un oraş necunoscut. Maşini multe, circulând pe sens opus, vreme ploioasă, autobuze ciudate, oameni grăbiţi… şi deodată aud o engleză britanică, pură, aşa cum îmi place mie, cu vocalele accentuate antipatic dar şi dulce în acelaşi timp. Atât de purpuriu ce e cerul şi atât de dor îmi e… ştiu că stropii nu vor întârzia să apară, şi cu ei va apărea şi dorul meu, ştiu asta.

Şi totuşi, e ciudat să mă aflu aici la ora asta. E aproape 2 noaptea, trebuia să fiu în patul meu cald, să visez, nu să bântui ca o fantomă prin Londra… E Londra? Da, e Londra… Ciudat, nu mi-a spus nimeni unde sunt. De ce mă aflu aici? De ce nu mă aflu în Paris, în New York? Ştiu de ce! Am o bicicleta. Da, am o bicicletă neagră şi un palton roşu. Trebuie să le iau, le am într-o casă, undeva… şi ştiu că nu e numai asta acolo, ci mai e ceva, cineva… Nu ştiu de ce mi se întâmplă toate astea, mi se pare ciudat, cred că defapt visez sau altcineva scrie în locul meu acum!

Bine… deja nu mai contează, plec. Mă duc să-mi iau bicicleta şi paltonul, a cam început să bată vântul, cred că în curând îmi va trebui şi o umbrelă. Sper să nu mă rătăcesc pe străduţele astea mici. Sper.

Ceva mai târziu…

Am ajuns. E o casă mică, fără etaj; geamuri dreptunghiulare, albe; gard alb, deloc înalt; Uşa se deschide. Şi de aici se rupe firul… ştiu doar că ating ceva şi plutesc. Zbor. Cred că asta e senzaţia. Am găsit paltonul, e bine. Caut bicicleta mea şi încep să pornesc spre adevărata casă, sau… defapt nici nu ştiu unde mă îndrept. Ies din casă. Cerul e purpuriu, din ce în ce mai purpuriu… Deodată simt cum picurii îmi ating uşor chipul. Nu e o ploaie rece. E una caldă. O ploaie care îmi reaminteşte de cineva… Şi uituca de mine nu are umbrelă. E de rău augur. Cred. Simţeam eu că îmi lipseşte ceva.

Dau să mă întorc. Opreşte o maşină neagră. Claxonează şi din ea iese un gentleman cu o umbrelă şi se oferă să mă conducă până la maşină. Mi se pare neobişnuit, iar. Pe cine cunosc eu aici? E doar un vis? Defapt ce e? De unde mi-au venit mie toate astea? Bine, să ne întoarcem: ca să nu fiu nepoliticoasă îi întind delicat mână ce mi-o oferise şi accept. Inspiră încredere. Mă apropii de maşină. Dincolo de geamurile aburite şi umede se întrezăreşte un chip. Un chip familiar, un chip de care-mi era dor…

Da, el…

Şi apoi am dispărut în ploaie.

[13 aprilie 2007, ora: 2:05]

Aaa, şi-am primit creioanele astea de mai jos cadou de la Alex Trusk cu care am scris minunăţia de mai sus Danke!