Lipsită de gravitaţie

Avea acea privire ucigătoare şi acea atitudine nonşalantă. Sfida pe oricine cu tonul vocii sale şi nimeni nu putea să o contrazică. Aducea de fiecare dată ceva nou celorlalţi; impresiona şi îi lăsa pe toţi cu gura căscată.

Atunci când se ivea o problemă avea acel calm impresionant şi niciodată nu putea vedea pe chipul său, în privirea sa că ar fi copleşită de probleme. Ba din contră, mereu rezolva totul cu seriozitate, răbdare, şi nu în ultimul rând cu inteligenţă. Nu era o fire deloc modestă. Considera acest lucru o prostie din partea ei, şi o pierdere de timp. Avea o imensă încredere de sine şi acest lucru o ţinea întotdeauna sus.

Orice cuvânt spus parcă era fermecat. Avea acea putere de convingere inefabilă. Ea era inefabilă. Nu o puteai minţi. Te privea adânc şi îţi spunea simpatic: „dulceaţă, nu vorbi cu mine codat”. Era ceva de nedescris. Uneori, simţeai că îţi citeşte gândurile.

O priveam mereu de la distanţă. Nu îmi îngăduiam să discut cu ea, pentru că mă depăşea considerabil din punct de vedere psihic şi intelectual. Adesea, când mai treceam pe lângă ea şi mă privea… roşeam. Îmi era teamă. Şi acum îmi este teamă de ea, pentru că ştiu că e mai puternică. E persoana căreia îi pasă prea mult de ea, şi prea puţin de ceilalţi. Aşa, reuşea să îi fie ei mai bine, să devină plăcută de ceilalţi şi să nu inspire milă şi alte sentimente neplăcute faţă de ceilalţi.

O dezgustau total cei slabi, cei lipsiţi de capacităţi intelectuale şi nici prin ruptul capului nu îi trecea ca, prietenii săi să fie dezinteresaţi de domeniile pe care o pasionau pe ea. Vorbăreaţă, plină de viaţă. Iubea bolero-ul, filmele bune şi fără prea multe dulcegării. Nu era credincioasă. Avea impresia că Dumnezeu e cineva inventat, şi avea încredere doar în propriile sale idei. Nu o vedeai niciodată cu o garderobă vulgară, „la modă”; avea un spirit conservator extraordinar. Îşi păstra mereu verticalitatea în faţa celorlalţi.

Mereu se imagina la bătrâneţe scriind o carte şi petrecându-şi ultimii ani într-un loc liniştit cu un om iubit lângă ea. Se imagina o femeie puternică şi atunci, chiar dacă poate o vor acoperi anii, bătrâneţea. Era optimistă şi niciodată nu reunţa la ideile sale.

Nu îşi arăta niciodată latura sensibilă. Nu o vedea niciodată plângând, roşind, tremurând de emoţie… Ştia să fie mereu drăguţă cu cei din jur, însă doar cu cei care meritau într-adevăr. Ura oamenii prefăcuţi, oamenii care se dădeau pe lângă ea doar şi doar să capete încrederea sa, ca după un timp să ajungă să îi facă rău. Găsea întotdeauna subiect de discuţie şi îşi argumenta atât de corect afirmaţiile în cazul unei situaţii contradictorii…

Mă priveşte mereu de la înălţime. Defapt, pe toţi ne priveşte aşa. E ca şi cum ea ar şti totul, ar fi stâpână şi liberă totalmente să ia ea mereu deciziile importante. Nu-mi amintesc să o fi văzut altfel decât în aceste ipostaze. Oare ştie ce e durerea şi nefericirea? Oare ştie defapt că uneori e bine să îţi mai pese şi de ceilalţi? Oare ştie că uneori îmi doresc să o scot la iveală? Oare ştie că îmi e teamă să fac acest lucru?

Mă înclin şi semnez: mica visătoare cu multiplă personalitate