Sus în pom…

Am acceptat propunerea lui Cristi Ciofu de a-mi exprima părerile despre un anumit subiect chiar pe blogul său. Despre ce… aflaţi chiar aici!

Priveai, priveai, priveai… până ce direcţia îţi era deviată de acel verde. Ochii săi. Acel verde ucigător, atât de profund şi capabil să cucerească într-o singură secundă fiecare parte a sufletului cuiva. Amantă a verticalităţii şi a atitudinii nepăsătoare, spectatoare a iubirilor neîmplinite şi actriţă a spectacolului vieţii. Locuitoare a lumilor paralele, nesfârşit de crude şi false, şi prizonieră a lumii îmbâcsite de strălucirea altora.

Mereu adâncită în gândurile sale, şi având impresia că în mintea sa se crease o altă lume, juca alte roluri, împlinea alte destinuri… Se crease un labirint. Căi, tunele întunecate, pe care era nevoită să le urmeze.

Te priveşte acum, ştiu. Dar nu o înfrunta, pur şi simplu ignor-o. Îşi imaginează că vorbeşte cu tine, tu taci. E stranie şi minunată totodată. Atât de complexă şi cu atâtea oportunităţi… sau cel puţin asta arată exteriorul; cămaşa sa verde, schimbătoare… În interior e o simplă fată, cu o rochie de caşmir albă, pantofi fără toc şi părul lăsat liber. Sălbatică, neînţeleasă, pură. Aşa e ea.

Cu şanse nule de adaptabilitate reuşeşte totuşi să pătrundă între noi. Uneori îşi doreşte să pătrundă într-un cerc vicios, să se piardă pe sine, să redescopere o altă „ea”. Acum plânge, simte că explodează, îşi doreşte să alerge aleator pe un câmp, să adoarmă lin pe iarba sărutată de rouă şi nimic mai mult. Vrea o viaţă fericită, atât. Înţelege-o…

Mă înclin şi semnez: fata din pom