Priveai, priveai, priveai… până ce direcţia îţi era deviată de acel verde. Ochii săi. Acel verde ucigător, atât de profund şi capabil să cucerească într-o singură secundă fiecare parte a sufletului cuiva. Amantă a verticalităţii şi a atitudinii nepăsătoare, spectatoare a iubirilor neîmplinite şi actriţă a spectacolului vieţii. Locuitoare a lumilor paralele, nesfârşit de crude şi false, şi prizonieră a lumii îmbâcsite de strălucirea altora.
Mereu adâncită în gândurile sale, şi având impresia că în mintea sa se crease o altă lume, juca alte roluri, împlinea alte destinuri… Se crease un labirint. Căi, tunele întunecate, pe care era nevoită să le urmeze.
Te priveşte acum, ştiu. Dar nu o înfrunta, pur şi simplu ignor-o. Îşi imaginează că vorbeşte cu tine, tu taci. E stranie şi minunată totodată. Atât de complexă şi cu atâtea oportunităţi… sau cel puţin asta arată exteriorul; cămaşa sa verde, schimbătoare… În interior e o simplă fată, cu o rochie de caşmir albă, pantofi fără toc şi părul lăsat liber. Sălbatică, neînţeleasă, pură. Aşa e ea.
Cu şanse nule de adaptabilitate reuşeşte totuşi să pătrundă între noi. Uneori îşi doreşte să pătrundă într-un cerc vicios, să se piardă pe sine, să redescopere o altă „ea”. Acum plânge, simte că explodează, îşi doreşte să alerge aleator pe un câmp, să adoarmă lin pe iarba sărutată de rouă şi nimic mai mult. Vrea o viaţă fericită, atât. Înţelege-o…
Mă înclin şi semnez: fata din pom 
