Sus în pom…

Din fire, sunt o persoană foarte curioasă şi mi-a răsărit să vă chestionez dom`le, cu privire la aprecierile voastre cu privire la conţinutul acestui mirobolant blog (kiddin’).

Please vote, nu încurajaţi absenteismul and be honest.

Hai, nu fiţi ruşinoşi… în sfârşit puteţi să-mi spuneţi de ce nu vă place că scriu cu diacritice; sau na, nu eu în special, ci de ce nu le agreaţi în general, pentru că ştiu că asta simţiţi.

De la Alex, thanks.

Nice tag, aşadar, să purcedem:

Procesor AMD - creierul ce îmi e alături zi de zi; nu pot trăi fără îngheţată Delta şi nici fără apă plată Borsec. Google îmi e cel mai bun prieten, în absolut orice conjunctură; surprind imagini cu dragul meu Canon A510; car în fiecare zi, la şcoală, tone de cărţi cu o geantă Lamonza; consum minute la Orange, îmi fac nervi periodic cu Microsoft, consum bateria de la al meu Sony Ericsson k510i; nu pot trăi fără strugurelul Nivea din buzunar şi fără Prigat de portocale. Acum am parte de un o legătură mai bună la Internet de la RDS şi astfel pot naviga mult mai bine cu Mozilla Firefox şi desigur face update pe Twitter & LastFM. În rest… mai discut cu unul şi altul cu Yahoo! Messenger. Gata!

Vreţi şi voi tag? Bine, mai departe merge la Cristi Ciofu şi RottenKid(a) şi restul care mai doreşte.

Pfoai, şi ce m-apucă aşa o reverie, o stare de-aia de letargie infinită, numai gândindu-mă la clipa în care ştiu că o să vină şi vacanţa aia mai repede. O miros, de la depărtare, dar totuşi nu foarte, e doar la 23 de zile minunate şi însorite în care am putea să facem altceva mult mai relaxant şi plăcut decât şcoală.

Ore ce parcă nu vor să se sfârşească; lumina timidă ce parcă îi e teamă să intre pe fereastra clasei noastre gigantice şi mai ales profa’ de română ce ne termină cu al ei chef de făcut lecţii multe şi pline de învăţături. Mda, neinteresant.

Şi totuşi, hai cu vacanţa aia odată! Să mergem la mare, să evadăm din oraşul ăsta ce a devenit de-a dreptul peste stângul de sufocant şi plictisitor .

*sniff*sniff* - Mmmmm… miroase-a vacanţă. Simţi şi tu?

V-am poop-at!

Pic pe jos de râs p-aci.

Am acceptat propunerea lui Cristi Ciofu de a-mi exprima părerile despre un anumit subiect chiar pe blogul său. Despre ce… aflaţi chiar aici!

Priveai, priveai, priveai… până ce direcţia îţi era deviată de acel verde. Ochii săi. Acel verde ucigător, atât de profund şi capabil să cucerească într-o singură secundă fiecare parte a sufletului cuiva. Amantă a verticalităţii şi a atitudinii nepăsătoare, spectatoare a iubirilor neîmplinite şi actriţă a spectacolului vieţii. Locuitoare a lumilor paralele, nesfârşit de crude şi false, şi prizonieră a lumii îmbâcsite de strălucirea altora.

Mereu adâncită în gândurile sale, şi având impresia că în mintea sa se crease o altă lume, juca alte roluri, împlinea alte destinuri… Se crease un labirint. Căi, tunele întunecate, pe care era nevoită să le urmeze.

Te priveşte acum, ştiu. Dar nu o înfrunta, pur şi simplu ignor-o. Îşi imaginează că vorbeşte cu tine, tu taci. E stranie şi minunată totodată. Atât de complexă şi cu atâtea oportunităţi… sau cel puţin asta arată exteriorul; cămaşa sa verde, schimbătoare… În interior e o simplă fată, cu o rochie de caşmir albă, pantofi fără toc şi părul lăsat liber. Sălbatică, neînţeleasă, pură. Aşa e ea.

Cu şanse nule de adaptabilitate reuşeşte totuşi să pătrundă între noi. Uneori îşi doreşte să pătrundă într-un cerc vicios, să se piardă pe sine, să redescopere o altă „ea”. Acum plânge, simte că explodează, îşi doreşte să alerge aleator pe un câmp, să adoarmă lin pe iarba sărutată de rouă şi nimic mai mult. Vrea o viaţă fericită, atât. Înţelege-o…

Mă înclin şi semnez: fata din pom