Sus în pom…

dintre iubirile neuronilor mei răsar idei
senzaţii şi dorinţe necunoscute
imaginile unor locuri ce nu le-am mai văzut
le percep ca şi cum le-aş fi atins…
e o sezaţie stranie şi plăcută în acelaşi timp
acum de fiecare dată când mă plictisesc,
mă plictisesc de camera mea…
de pereţii albi, lumina slabă…
evadez, alerg, dispar, departe de oraş
pe alt continent, ajung cu un elicopter
ajung în oraşul cu lumini roşii noaptea
cu străzi strâmte, flori şi bănci pustii
cu o linişte înfricoşătoare la miezul nopţii
şi apoi urmată de sunete de muzică indie
venite parcă din surdină…
îmi citesc din caietul de notiţe paşii de dans,
îi urmez cu sârg, şi deodată simt cum mă fac
una cu muzica…

Dac’ n-ar exista iubirea, dorinţa, ambiţia şi credinţa, viaţa ar fi mult mai simplă.

Nu ne-am mai complica în relaţii doar noi, şi în schimb nu am primi nimic; nu ne-am mai dori să primim atât de la multe din partea celorlalţi şi astfel nu am mai ajunge să fim dezamăgiţi; nu ar mai exista concurenţă între oameni şi aşa poate s-ar eradica şi răutatea; dacă nu ar mai fi credinţa, probabil am fi mai duri şi nu ne-ar mai păsa atât de tare de cei din jur.

Şi totuşi, afirmând toate astea, nu ajută la nimic pentru că fără ele nu se poate. Sunt necesităţi. Necesităţi care ne fac umani, ne complică, ne transformă în fiinţe complexe - cu dorinţe, aşteptări, ambiţii, scopuri. Fără ele, ar fi simplu. N-am mai avea valoare, ca şi oameni şi probabil am rupe orice relaţie interumană. Ar fi mai bine sau mai rău? Ar fi un gol în noi. Gol! Pricepi?!

Sunt furioasă. Pauză.