Stângaci

De multe ori mă gândesc, că, poate nu voi apuca să trăiesc, să am nepoţi, să am strănepoţi care, peste decenii, îmi vor dezgropa micile amintiri, picături ce vor ajunge să-mi umple puţin câte puţin paharul vieţii, udat cu lacrimi de tristeţe şi rouă de zâmbete.

Mă număr printre norocoşi, având bunici, având nişte bunici atât de minunaţi, atât de deosebiţi şi faţă de care mă leagă atâtea amintiri. Şi ei au amintiri, au un întreg arsenal păstrat la loc sigur, ferit de lumină şi de timp.

La un moment dat, îmi vine să cotrobăi prin sertare, să scutur de praf albumele foto; mărţişoarele adunate de-a lungul timpului într-o cutiuţă de albastru marin, rotunjită pe margini; vederile trimise de-a lungul vacanţelor de rude, cu descrierile deja şterse pe spate şi data abia vizibilă; scrisorile primite de la prieteni, rude, apropiaţi, deja îngălbenite de timp, legate împreună sfielnic cu o fundă galbenă. Fiecare obiect are povestea sa, şi dacă eu, mă voi pune şi voi întreba de fiecare în parte, în mod cert în spatele lor se va ascunde o întreagă istorisire, plină de peripeţii.

Toate acestea sunt totuşi doar mici aspecte ale vieţii lor, dar suficiente pentru a pune cap la cap o istorie a evoluţiei lor, a stilului lor de viaţă şi cel mai important, acestea constituie anii trăiţi de ei, tot ce au realizat ei, amintiri pentru ei şi nostalgie iar pentru noi, nepoţii, o sursă formidabilă de tablouri imaginare la care putem visa că le vom trăi.

Cotrobăind curioasă prin sertare, dau de o poză, o poză a bunicilor, făcută în mod cert acum foarte mult timp, deja care a prins nuanţe galbene, ştearsă pe spate - vizibilă fiind doar ştanţa salonului unde se făceau poze la vremea aceea (cam în urmă cu vreo 5 decenii) - „Foto Modern, Pascali Feureştein”, şi scris cu stiloul stângaci „Eram tare îndrăgostiţi”, alături de numele lor puţin evidente dar uşor de ghicit.

Pe partea celalaltă, descopăr chipul a doi tineri, aşternut atât de frumos pe hârtia fotografică în alb şi negru… Se privesc atat de frumos în ochi, şi sunt atât de originali, încât rămân minute fără cuvinte doar holbându-mă la direcţia privirilor. Fotograful i-a imortalizat perfect. În clipa perfectă, în ziua perfectă şi mai ales, în epoca perfectă.

Dacă m-aş pune să o descriu pe ea, ar părea tânăra ideală: frumoasă, cu cercei mari de perle, o cămaşă albă cu guleraş prinsă cu o broşă finuţă, cu părul prins atât de elegant pentru vestimentaţie, dar care îi conferă o allură naturală şi plăcută.

Fundalul este un joc de umbre simplu. El, suplu, înalt, drept, cu tenul alb, ochi albaştri, părul şaten, tuns după moda anilor, îmbrăcat cu o cămaşă albă de bumbac, fără cravată, alături de un sacou bej, încolăcindu-şi suav mână de după gâtul ei. Cuvântul cheie este naturaleţea iar cel mai important element aici este că amândoi sunt atât de îndrăgostiţi…

Pe cât de frumos sunt ei acolo, atunci, pe atât de trist este că timpul a trecut, şi a lăsat urme vizibile asupra fizicului şi nu numai. Tot ce îmi e familiar în poză sunt mâinile lor, de care m-am sprijinit atât de tare în copilărie, care, nu ştiu de ce, au rămas neschimbate - sau poate doar mi se pare mie. Însă, sentimentul e ciudat ştiind că voi ajunge şi eu aşa, la un moment dat…

Anna Nalick - Breathe, mai sus, cadouaş pentru cine a avut răbdare să citească postul.

Vă salută cu respect,

fata din pom