Prima dată când am auzit că ziua ar fi de fapt percepută acum nu ca a avea 24 de ore ci 16, a fost la ora de geografie, când ne spunea profa că se datorează schimbărilor/ dereglărilor câmpului magnetic al Pământului. Dacă stai să te gândeşti, 16 ore sunt puţine. Sunt cam cât stai treaz pe o zi de 24. Adică dormi vreo 6 să spunem şi stai treaz 10 (cu aproximaţie să zicem, nu-s bună la mate). Schimbări peste schimbări… bun… sau mai bine nu.
La informaţia asta am rămas indiferentă, crezând că de fapt nu prea e aşa, însă de câteva zile încoace, am ajuns să spun „nu mai am timp” + oboseala de rigoare (ca niciodată!). Totul se petrece prea repede, accelerat. Ieri parcă era vacanţa de vară, acum e deja octombrie; o săptămână trece ca vântul şi ca gândul, deja pot să număr câte mai rămân până la vacanţa de iarnă, şi nici nu vreau să mă gândesc cât de repede o să treacă şi clasa a XI-a.
Acum înţeleg de ce se zice că timpul e nepreţuit. 
Păcat că nu există rezerve subterane cu aşa ceva.
