E drumul în care păşesc în fiecare dimineaţă, parcă printre străini; străini născuţi de răsărit, cu feţe grăbite sau încruntate, pe străzi deja cunoscute dar care-mi spun în fiecare zi o nouă poveste, văd copaci ce-şi deplâng soarta acum şi stau zgribuliţi şi singuratici, fără frunze, culoare şi foşnet; străzi murdare ce plâng adunându-şi lacrimile în gropile formate de trecerea timpului şi lumina; lumina care lipseşte cu desăvârşire; simt frigul, aud zgomotele făcut de maşini sau animale, iar dacă vreau, opresc tot din jurul meu şi aud doar liniştea.
Mâine dimineaţă îmi doresc să fie zăpadă în drumul meu. Să fie senin. Să fie mai cald. Să văd mai multe zâmbete.
