Sus în pom…

Am mâncat multe mere, dar…

Ca fiecare, urăsc să fiu bolnavă şi să fiu nevoită să mă duc la medic, dar atunci când situaţia se agravează şi lucrurile par a o lua razna, nu am de ales. În general, medicii din spitale, de la Urgenţe, nu prea îşi dau interesul dacă se trezesc că vii la ei cu o tuse şi puţină febră şi în consecinţă sunt nevoită să mă duc la alt medic, la cabinetul lui particular în speranţa că îşi va da mai mult interesul şi nu mă va mai trata cu aceeaşi greaţă ca cei dinainte menţionaţi. Plus că, de multe ori la Spital ori e îngrămădeală mare şi trebuie să aştepţi mult şi bine, ori nu se găseşte doctor disponibil să te consulte… Poveşti.

A fi medic şi a avea propriul tău cabinet ar fi ideal. Sau cel puţin aşa pare. Dacă eşti destul de „popular” (te vorbeşte lumea prin oraş că eşti „bun”) şi ai pacienţi fideli, ai asigurat profitul echilibrat. Şi pe deasupra, lucrul la cabinet nu pare atât de stresant ca cel din spital. Preţurile la consultaţii sunt şi ele la fel de piperate. Adică… dacă vrei să ţi se dea atenţie mai multă, plăteşte tată! Nu înţeleg totuşi atitudinea diferită deoarece natural ar fi ca şi cei din spitale să fie la fel de preocupaţi de starea bolnavilor, iar serviciile să fie la fel sau chiar mai calitative. Că deh, un procent din salariile părinţilor se duc la sănătate.

Dar… ce visez eu aici? Noi n-avem spitale cu paturi îndeajuns şi sânge pentru bolnavi şi povestesc despre medici amabili şi servicii ireproşabile.

Cu toţii ne-am dorit să fim de mici doctori (pentru că nu puteam face diferenţa atunci dintre medic şi doctor) pentru că aveam de cele mai multe ori în minte ideea de a vindeca/ oamenii, de a fi mici magicieni, chiar atotştiutori. Mai târziu, am aflat că medicii sunt nişte oameni respectaţi, iar apoi că marea majoritate au nişte salarii foarte frumoase şi că a fi medic înseamnă a te învârti într-un cerc de oameni deosebiţi. Cu toate astea, e prea târziu pentru a-mi mai dori să mă fac medic, deja mi-am ales altceva.

Sănătate!