Sus în pom…

Acum vreo săptămână, împreună cu Auras, Alex şi Claudiu (ex mottanu.be), ne-am luat rucsacul în spate şi am plecat voioşi şi entuziasmaţi la Londra, cu gândul să vedem cât de mult putem din oraş.

Ajunşi acolo, am fost cazaţi la Dover Castle Hostel (că tot le fac reclamă, data viitoare ar trebui să îmi dea cazare gratis). Prin urmare, am folosit cele mai ieftine modalităţi de transport (low cost airplane) şi cazare. Zis şi făcut. Ajunşi acolo, ne-am scos ghidul turistic şi harta şi am început să vizităm.

Pot să spun că în astea 4 zile am văzut destul de multe locuri. Pot enumera: Westminster Abbey, Green Park, Buckingam Palace, Trafalgar Square, Picadilly Circus, Regent Street, China Town, London Bridge, Tower Bridge, Big Ben, Tamisa, Science Museum, Tate Modern, Central Apple Store, Design Museum Shop şi multe multe magazine. Probabil am mai omis câteva locuri

A fost foarte foarte frumos. Oraşul e plin de viaţă, organizat; oamenii sunt politicoşi, metroul e confortabil, străzile sunt curate, magazinele sunt super-multe şi scumpe rău, clădirile sunt frumoase, cu ferestre albe, cerul e mai mult înnorat (deşi noi am prins soare), toţi oamenii se îmbracă diferit/ciudat şi foarte la modă… pff, şi lista poate continua. Diferenţele dintre ţara noastră şi ei sunt… WOW! Acum înţeleg ce înseamnă un oraş civilizat din toate punctele de vedere.

Dacă s-ar fi putut nu aş mai fi plecat de acolo. Pare aşa un loc ideal de locuit bine… M-am îndrăgostit de el în astea câteva zile.

Sper să mă pot întoarce cândva acolo…

Şi ca bonus, am şi poze! Exact aici!

Plec, frate, plec! Și las blogul în paragină… preț de aproximativ o săptămână.

Revin cu povești după.

Adios muchachos!

Trebuie să urăşti în politică, în artă şi în orice altceva tot ce nu este autentic, profund şi necesar. N-ai timp de pierdut cu tâmpenii lipsite de importanţă. Trebuie să trăieşti cu seriozitate. Nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. Îţi foloseşti viaţa.

Citat din John Fowles - „Colecţionarul”

Unul din lucrurile pe care ar trebui poate să le ştim cu toţii… să nu ne irosim viaţa făcând lucruri ce nu ne plac sub pretextul unui compromis. Niciodată. Niciodată. Niciodată.

Când am citit partea asta mi-a rămas bine întimpărită în minte şi am rămas şi puţin surpinsă de faptul că mai există oameni care gândesc asemănător mie în privinţa asta. E o senzaţie plăcută, foarte plăcută.

Deşi mentalităţile oamenilor diferă, şi fiecare îşi trăieşte viaţa după cum îi dictează inima, mintea sau cei din jurul lor, ar fi ideal să fiecare dintre noi să reflecteze puţin şi la faptul că viaţa în sine trebuie gustată din plin pentru a simţi plăcerile ei, fără ca noi să ne sacrificăm degeaba pentru toţi oamenii lipsiţi de importanţă sau lucrurile insignifiante. Iar lucrul ăsta să îl facem fără excepţii.

Am făcut comentariul strict la citatul de mai sus. Cartea transmite un mesaj mai complex însă. După ce termin de citit totul (mai am puţin), poate îi fac şi o mică descriere.

Acum ceva timp am văzut „Across the Universe”, filmul, care de altfel e drăguţ, pentru mai multe detalii vedeţi pe IMDB.

Filmul ca filmul, dar OST-ul… e cum să spun eu… amazing!

Sunt câteva melodii extrem extrem de frumoase la care am căzut de acord cu încă cineva (deci nu sunt numai eu aia înnebunită) că sunt unele din cele mai bune melodii de când ne ştim noi în viaţă (mă rog, cele mai bune din genul lor).

Am să pun mai jos două dintre ele, alea care mi se duc cel mai bine la suflet. Una e cântată de Jim Sturgess care la rândul lui şi joacă în filmul menţionat mai sus. Jim ăsta are o voce frumoasă rău, şi un accent britanic la fel de „rău”. A doua melodie este interpretată de Joe Anderson. Şi el la fel, a jucat în film.

Ah, şi uitasem să precizez… melodiile sunt cover-uri după melodiile celor de la Beatles. Versurile… super. Dar, după mine, sunt mai frumoase variantele astea decât cele originale.

Audiţie plăcută!

Jim Sturgess - All my loving

Joe Anderson - Hey Jude

Frecvent, îmi doresc să existe o versiune paralelă a lumii mele în care să pot spune, simţi şi face tot ce vreau, fără a-mi fi teamă de eventualele repercusiuni.

Hard Candy

De când am văzut Juno am spus că Ellen Page joacă bine, dar după ce am văzut filmul ăsta… părerea mea despre ea s-a îmbunătăţit. Efectiv, în film este vorba despre povestea unui pedofil ce ajunge să „agaţe” o copilă de doar 14 de pe internet, copilă care, între noi fie vorba, nu şi-a ales-o deloc bine, deoarece în cazul ăsta ea îl suspecta pe acesta că făcea lucruri necurate astfel, plănuind să îl facă puţin să regrete pentru faptele rele.

Filmul are un substrat psihologic incredibil, iar Ellen Page joacă strălucit pentru vârsta ei. E adevărat că filmul e mai vechiuţ, dar merită văzut. Recomand cu toată încrederea. Nota: 9.5/10.

Martian Child

Film ce la început mi s-a părut puţin lipsit de „vlagă”, s-a dovedit pe parcurs a fi unul absolut delicios şi deosebit. E prezentată povestea unui copilaş mai ciudat dar adorabil în acelaşi timp care nu prea accepta să îşi petreacă timpul în jurul copiilor de vârsta lui şi în general al oamenlor, ci… într-o cutie. Într-un final, acesta a fost adoptat de un tip ce rămăsese văduv şi ce avea să încerce să-l aducă la propriu cu picioarele „pe Pământ”.

Dau o notă de 9/10.

Sleuth

E o combinaţie pot să spun aproape strălucită între Jude Law şi Michael Cane. Ce mi-a plăcut a fost faptul că tot filmul s-a bazat pe un schimb continuu de replici, cu o tentă mai mult sau mai puţin psihologică ce inevitabil te face să fii atent la film în totalitate, la un moment dat având ocazia să îl văd şi pe Jude Law într-o cu totul altă ipostură, jucând dublu rol.

Poate la început e puţin confuz filmul, dar, încet se intră în atmosfera filmului şi devine din ce în ce mai interesant. Nota pentru el e de 8/10.

Mie chiar îmi place, şi totuşi…

Ştiu că sună paradoxal titlul, dar unii dintre noi care se îşi mai ocupă timpul şi cu aşa ceva se lovesc şi de unele probleme care ne determină într-adevăr să „urâm” (ghilimelele sunt un „must”) într-o oarecare măsura blogging-ul.

Am găsit un articol destul de interesant, dar în ale cărui puncte nu mă regăsesc în totalitate. Articolul ăsta. La punctele 4, 7, 8 şi 9 pot să spun că m-aş regăsi într-un procent de 90%. M-am confruntat cu câteva din problemele alea, cum ar fi criza de idei de scris articole şi lipsa de inspiraţie = writer’s block; cititorii prin RSS - Feedburner-ul îmi arată puţini rău (1), iar aici e normal pentru oricine să fie mulţumit ştiind că există persoane care îl citesc regulat; problema cu tema ce nu îmi convine (aparent asta, mai veche, îmi place mai nou, şi am revenit la ea); şi traficul… acum să recunoaştem, este şi el important. Probleme astea sunt explicate puţin mai pe larg în articol. Restul punctelor sunt şi ele nişte argumente ok pentru cei care folosesc AdSense şi alte chestii.

Enjoy!