Sus în pom…

…de Michael Cunningham.

Vă mai aduceţi aminte că la şcoală prin clasele mai mici se făceau la engleză nişte ore care aveau tema „Don’t judge a book by it’s cover”, sau ceva de genul ăsta? Oricum, cartea asta e deosebită. Prima oară m-am îndrăgostit de titlu care mi-a rămas întipărit în minte până ce am terminat prin a lua cartea acasă.

Cartea este efectiv împărţită în 3. 3 poveşti ce se situează în 3 epoci diferite - prezent, trecut şi viitor. Pe parcursul acestor 3 părţi se îmbină poveştile diferite cu versuri de Walt Whitman ceea ce îi dă o tentă neobişnuită. De Walt Whitman nu am auzit până acum, iar fragmentele din poeziile lui ce apar în carte sunt chiar drăguţe, am să citez mai jos cele care mi-au plăcut.

Un copil m-a întrebat Ce e iarba? aducându-mi un smoc în mânuţe.
Cum să-i spun, să-i răspund? Decât el nici eu nu ştiu mai mult.
E poate însăşi stema firii mele ţesută din verdele fir al speranţei.
Poate că e năframa lui Dumnezeu
Darul lui înmiresmat, amintire lăsată-ntr-adins pe pământ,
Cu numele lui, de stăpân, într-un colţ, să se poată zări şi să ne iscodim A cui o fi?

În prima parte se prezintă o poveste tristă, într-un trecut cu personaje suprarealiste (sau aşa mi s-a părut mie), cu o acţiune banală dar ce conferă o anumită fluiditate şi decorul ce este sugerat mi s-a părut întunecat. A doua parte a cărţii are acţiunea în prezent, firul epic având tentă poliţistă, ceea ce nu prea s-a lipit de mine. Iar a treia parte este foarte futuristă, SF, dramatică. Locul desfăşurării poveştilor este New York, schimbat de-a lungul anilor. În concluzie, prima parte mi-a plăcut cel mai mult.

Cred că nu ar strica totuşi să recitesc cartea peste ceva timp…

Obsesiile sunt bune.

Tu, cititorule, eşti aproape sigur o fiinţă îmbibată cu obsesii, cu ticuri, cu expresii verbale folosite în exces, cu gesturi şi reacţii specifice care, recunoaşte, te definesc şi nu poţi scăpa de ele atât de uşor, sau cel puţin nu de cele care îţi „dăunează” ţie sau celor din jur.

Obsesiile sunt ceea ce te fac să te dezlipeşti de viaţa cotidiană, de banalitatea atât de sufocantă ce o inspiră cei din jurul tău şi te ajută să te ataşezi şi să te regăseşti încontinuu în sunete, culori, mirosuri şi oameni care aduc o tentă stridentă în viaţa ta plictisitoare până ce ajungi la concluzia că respectiva obsesie îşi pierde din candoare şi îţi găseşti o alta. E ca şi cum te învărţi într-un cerc, străduindu-te încontinuu să găseşti ceva ce să te schimbe pentru o anumită perioadă de timp, mai lungă, mai scurtă sau chiar pentru totdeauna.

Tu, cititorule, îţi găseşti refugiul în cele mai banale şi insignifiante ocupaţii, în cea mai extravagantă muzică, în cele mai violente culori, în cele mai deosebite parfumuri, transformându-te astfel într-o persoană fabuloasă, specială.

Obsesiile mele sunt ciudate, dar îţi prezint una dintre ele…

P.S. Dacă nu te regăseşti în ceea ce-am scris mai sus… c’est la vie.