Sus în pom…

Nu ştiu.

E trist că îmi încep monologul cu dâra asta de îndoială, însă am multe nedumeriri şi întrebări ce s-au acumulat în ultimul timp (câteva luni). Există, indubitabil, întrebări ale căror răspunsuri mi le-am dat în câteva săptămâni sau poate chiar zile, dar asta numai după ce am reflectat o bună bucată de vreme la ele. Aşa e acum, cred. La vârsta asta. Încet-încet aspecte ale vieţii încep să îmi devină clare pas cu pas. Întrebările de genul: „de ce ajung să nu mai am destul de mult timp pentru lucruri mărunte” mă îngrozeşte de-a dreptul şi multe alte lucururi.

Azi, în drum spre casă, privind aiurea oamenii pe geamul maşinii stăteam şi mă gândeam… tot aiurea… la simplul fapt că nu prea am mai scris pe blog. Şi, na, am mai şi fost întrebată de ce nu prea mai scriu de câteva ori, de persoane diferite. Oricum, nu e tocmai ceva grav. Pur şi simplu, găsesc să îmi ocup timpul cu altceva în loc să scriu. Iar partea mai ciudată e că ocupaţiile pe care mi le găsesc sunt absolut neinteresante într-un final şi îmi mănâncă şi mult timp. Time is money. Inteligent ăla care a zis-o. Şi cum ziceam, despre bloguri. Mă gândeam că sunt deja atât de mulţi oameni implicaţi în această industrie a blogurilor. Şi m-am exprimat ideal spunând „industrie” iar asta deoarece blogurile care erau iniţial personale s-au transformat în adevărate pagini de făcut bani, cu un conţinut nu tocmai personal. N-am nimic cu asta, oricum, dar mă deranjează cei care fac asta doar şi doar pentru bani. Sau, poate mă deranjează oamenii care nu pun poate deloc pasiune în ceea ce fac interesându-i doar aspecte cu totul şi cu totul banale. Superficiali. Zic, nu ar putea fi considerate blogurile canale de încredere pentru a promova, să zicem, arta scrisului? Poate că mulţi citesc bloguri, dar nu şi atât de mulţi apreciază în ce fel sunt scrise anumite bloguri. Şi aş mai spune aici ceva…

Mă mai gândeam eu că nu prea pot să scriu chestii personale pe pagina asta… nu că m-ar opri cineva, doar că deşi simt nevoia poate uneori, mi se pare puţin nepotrivit. Dacă aş scrie ceva mai personal de atât, m-aş simţi puţin „spionată” poate (acum mă gândeam la afirmaţia unui amic ce susţinea că nu îşi face blog pentru că îşi doreşte să îşi păstreze intimitatea neatinsă - avea şi el într-un fel dreptatea lui, nu vroia să fie cunoscut deloc) sau mă rog, amănunte în ceea ce mă priveşte ar putea fi recunoscute foarte uşor din mici detalii cum ar fi: stilul în care scriu, domeniile care mă interesează, părerile mele, pozele, comentariile, etc. Sunt detalii care pentru o anumită categorie de persoane ar putea fi mai mult decât relevante şi aşa, într-un fel sau altul aş căpăta o identitate (aici, online) mai mult decât conturată. Sau, aş putea să cad în extrema cealalată, să scriu numai chestii mai mult personale. Dar, mă mai gândesc ce şi cum.

În perioada asta, starea de spirit e ok, în general. Că e cald de acum, că se apropie vacanţa, că vor trece tezele, şi tot aşa. Banalităţi, n-am ce zice. Îmi umplu timpul cu muzică nouă (sunt în stadiul de experimentare), cărţi cu titluri interesante care mă atrag doar după copertă sau felul în care începe cartea propriu-zisă atunci când le văd pe raft (chiar acum citesc „Călătorie până la capătul camerei” sau „Teoria norilor” iar prima e chiar drăguţă, am citit o parte din ea pe nerăsuflate) serialele care au devenit şi ele parte din rutină, filmele proaste şi ieftine pe care le închid după primele cinci minute şi regret amar că le-am descărcat, filmele bune, care sunt şi ele destul de rare, dar atunci când le văd, mă simt de parcă aş fi împlinit ceva important pentru mine… şi prietenii… cu o parte mă văd doar în vacanţe, că deh, sunt departe, iar o parte (care nu e atât de mare) o am aici, în oraş… şi mai e şi el… Dacă nu aş avea prieteni, cred că aş fi o persoană goală pe dinăuntru. Deci, trebuie să mă bucur că îi am. În rest, viaţa e colorată, în verde, şi are miros de combinat.

Mmm… timpul schimbă multe. O să scriu şi despre asta altă dată.