Fire de nisip şi oameni

Povesteam acum mai mult timp despre felul în care îţi poţi da seama cât de repede trece timpul (dacă tot ne lovim zi de zi de expresia „nici nu ştiu cum a trecut timpul!”) prin simplul gest de a te aşeza într-un loc fix, alglomerat, să stai acolo o oră, două, trei… şi să observi cantitatea şi rapiditatea oamenilor ce traversează zona respectivă. Ăla e timpul. Şi se scurge repede, pentru că acum toată lumea e într-o grabă continuă. Până şi maşinile devin din ce în ce mai rapide. Totul devine din ce în ce mai rapid. Iar noi, ne mulăm după toate astea şi uităm lucrurile esenţiale, uităm să savurăm clipa, şi privim totul per ansamblu.

Ştiţi că… un borcan nu se poate umple doar cu pietre mari. Golurile rămase pot fi umplute doar cu pietricele mai mici sau fire de nisip. Regula asta se aplică şi în viaţă, dacă faci conexiunile potrivite.

***

Când merg pe stradă de una singură e foarte plictisitor. Cea mai cruntă chestie posibilă. Şi dacă nici nu am să ascult muzică la mine, e şi mai şi. De obicei, necesit partener/ă de discuţie. În fine. Deunăzi, mergeam eu pe stradă, era o căldură de nu ştiam ce-i cu mine şi abia aşteptam să ajung acasă… iar în timpul ăsta scanam oamenii de pe stradă, le scanam privirile… şi am ajuns la următoarea concluzie: toţi păreau trişti. Nicio dâră de seninătate pe chipurile lor, nicio fărâmă de simpatie nu se citea în privirile lor, nimic. Am stat o clipă şi m-am gândit că într-adevăr, trăim într-o lume tristă şi nu suntem capabili/nu vrem să ne punem voinţa la contribuţie pentru a ne vopsi vieţile în roz. Totul depinde de autosugestie! Şi de atunci, tot trăiesc cu impresia de mai sus şi îmi este în fiecare zi confirmată când mă duc să-mi iau pâine, ca tot omu’, sau când mă duc să-mi iau îngheţată (ca să mă înveselesc cică) şi mă lovesc de nişte priviri care mă resping pur şi simplu, şi care nici nu sunt capabile să răspundă la un „mulţumesc!”.

Am un vecin, să vă povestesc. De când îl ştiu, de vreo 5-6 ani îl văd mereu ori urcând ori coborând scările foarte încet. Mna, e bolnav cred, şi mai şi miroase a băuturi spirtoase. Cred că mai e şi singur, săracul, şi îşi varsă supărarea în băutură, să uite de rele. Toate ca toate, chiar dacă de multe ori l-am văzut aproape lat pe scări sau îl mai cară în casă alţi vecini de beat ce e… e în stare să fie gentleman. De fiecare dată când urcam sau coboram şi eu scările pe lângă el, avea simţul de a-mi lăsa loc să trec. Ceea ce e demn de admirat pentru un om în starea lui. Şi nah, acum să compar cu vânzătoarele alea întoarse pe dos, care de bine de rău au un loc de muncă şi primesc un zâmbet şi un mulţumesc în fiecare zi… nu sunt în stare să fie şi ele drăguţe şi e în stare un om singur, beţiv şi bolnav.

Concluzia? Mai e nevoie să trag vreo concluzie?