Dora

Sunt oameni care îşi pun amprenta puternic peste existenţa ta învăţându-te doar lucruri bune; oameni care ajung să îţi fie model şi pentru care nu poţi să porţi decât admiraţie şi respect.

O sun aproape în fiecare dimineaţă, de obicei imediat după ce mă trezesc. Ea e un fel de cafea de dimineaţă pentru mine şi eu pentru ea o voce de trezire. Stă cuminte pe scaunul ei de lângă masa pe care stau întinse de la capăt la altul toate pastilele, ascultă ştirile cu aspect macabru sau muzică la radio. Despre muzica de la radio aş putea să spun că frecvent e de prost-gust, dar când vine vorba de gusturile ei, nu pot să fac asta. Pentru ea toate sunt cântece de dragoste care îi aduc aminte de mine, indiferent de cine le cântă - şi mi-a spus că muzica o face să se simtă mai tânără. Trâieşte prin mine acum. Iar ştirile… o ancorează în realitate.

Îi sună telefonul. Bâjbâie uşor pe masă prezenţa telefonului şi apucă să ridice receptorul. Ştia că o sun. Chicoteşte că… se gândea că urmează să o sun iar eu îi răspund că… poate am fost gând în gând. Când îmi răspunde încerc de fiecare dată să mă adresez diferit, eventual mai oficial sau poate chiar într-o limbă străină pe care nu o înţelege dar care i se pare că sună amuzantă sau interesantă. Un „Bonjour madame!” şi deja în vocea ei se simte bucurie. A reuşi să faci un om fericit e un lucru mare.

Discuţiile noastre sunt printre cele mai diverse, eu fiind întotdeauna deschisă la conversaţie chiar şi pentru zeci de minute; de aceea, de multe ori mă trezesc stând pe jos pe covor întinsă cu telefonul lângă mine; statul în picioare poate deveni obositor, deh. Îi place noul, e parcă întotdeauna în priză având atata energie; ca un copil care vrea mereu o jucărie nouă, se joacă ceva timp cu ea şi după ce se plictiseşte de ea o strică sau uită de ea.

Atunci când îmi asum responsabilitatea de a purta conversaţii cu ea e musai să am de zis foarte multe lucruri noi, trăznite eventual, din absolut orice domeniu, despre oricine; uneori îi mai pun şi câte o melodie ce mi s-a părut mie frumoasă să o asculte. E atentă la versuri, iar apoi trebuie să mă aştept să revină cu alte apeluri în care să-mi fredoneze melodia respectivă. E hazlie că se amuză la glumele care i le mai spun şi se întristează atunci când nu apucă să-mi audă vocea. Câteodată mă sună să-mi spună bancuri deocheate sau să-mi mai relateze vreo ştire cu care nu sunt la curent. În pofida vârstei şi a condiţiei ei deosebite e mai proaspătă ca atitudine decât oricare tânără de peste douăzeci de ani.

Aş scrie pagini întregi despre cum e ea şi cât de mult înseamnă pentru mine. Asta e doar o mică mică parte.

E exact ca un fruct perfect copt. N-aş schimba nimic la ea. Doar aş face-o nemuritoare.