Cum şi-a petrecut fata din pom sfârşitul lumii

10 septembrie 2008. O dată pseudo-apocaliptică.

Ziua o-nceput bine. Era ora zece şi opt minute când am deschis ochişorii şi am amplasat ochelarii pe nas iar primul gând ce mi-o venit în minte o fost că… mă, dacă e trecut de zece şi eu îs încă în viaţă, atunci e de bine. Ştiţi voi, sfârşitul lumii, bla bla. „Sfârşitul lumii” e totuşi o sintagmă ce-ar trezi temeri în sufletu-mi în cazul în care acesta, ipotetic vorbind, chiar s-ar întâmpla.

Deschid invenţia cu imagini mişcătoare şi sunet (un televizor cu o diagonală de 37 de centimetri) şi stau şi mă uit. Mă uit vreo câteva minute bune, cu sufletul la gură, poate se-ntâmplă ceva interesant şi eu să nu cumva să ratez. Bine, dau pe TVR1, nimic (decât un Băsesc vorbind). Mai butonez telecomanda aia mai ceva ca pe-un joystick de oarecare consolă de joc şi într-un final dau de Realitatea şi mă uit. Ceva dezbatere cu o domnişoară jurnalistă şi alţi experţi în ale fizicii invitaţi iar pe fundal mergea necontenit o filmare de-acolo din Geneva. Bine, plictisitor. Dau pe Antena3, parcă. Acolo era puţin mai interesant. Se afla o altă domnişoară jurnalistă foarte volubilă care se afla în nuş-ce institut din Măgurele. Eh, şi acolo discutau despre mirobolantul LHC şi cum CERN a făcut atâtea invenţii extraordinare ce au fost utile omenirii şi făceau alte complemente circumstanţiale de mod la adresa instituţiei. Frumos, captivant…

Se face zece şi ceva, unşpe aproape cred că era… şi dau domnii ăia drumul pachetulului de particule şi… ce să vezi… spun că de fapt pe 21 octombrie se vor ciocni şi că acum îs doar mai mult teste. Oa, îmi pare rău apoi c-am pierdut atâta timp aşteptând să văd cum se dau cap în cap particulele alea şi cum nu se întâmplă nimic. ^_^ Trecem mai departe.

Deci pe 21.

Ce m-a enervat azi la deştepţii ăştia de ziarişti a fost că… uite, de exemplu, pe Realitatea au ediţii de ştiri din oră-n oră. Bun. Eh, din oră-n oră ei intervievau ceva cercetător român care lucrează la CERN sau alt genial în fizică din România şi le puneau aceleaşi întrebări „Da’ ce urmăreşte experimentul”, „Da’ o să fie vreo gaură neagră?” „Da’ ce părere aveţi de previziunile lui Nostradamus?” şi tot aşa. Din oră în oră!!! Primeau numai răspunsuri optimiste de la oamenii ăia ce-şi dedică viaţa lucrând în laboratoare care încercau să-i lămurească faptul că totul va fi bine şi că planeta noastră a mai trecut prin asfel de „experimente” (experimente impropriu zis, că ele veniseră de la natură), asemănătoare celui de la CERN şi nu s-a întâmplat nimic. Da’ ei nu. Nu. O să vină sfârşitul. O să ne înghită gaura. Nu, o să ne înghită mai multe găuri. Ooo. Şi nu aşa deodată. Ci lent. Vom avea o moarte lentă şi dureroasă. NOT.

Deci aşa se vând ştirile. Nu mâncaţi tot ce zboară şi nu credeţi tot ce auziţi.

În altă ordine de idei, e bine câteodată să te gândeşti că ai putea dispărea aşa deodată. Lucrul ăsta te face să te gândeşti la alte sute de mii de lucruri mai rele care ţi s-ar putea întâmpla. Cum ar fi să ai o viaţă mizerabilă sau să fii bolnav sau… altele. Ca să dăm o notă de seriozitate acum paragrafului… e o ocazie bună să îţi preţuieşti mai mult existenţa.

Viaţa-i aşa de frumoasă, că-ţi vine să cânţi când vezi cum apune şi străluce în acelaşi timp Soarele pe cer. Uite!

Ca şi concluzie: n-o să murim, iar asta pentru că am încredere în geek-ii de la CERN (nu ştiu de ce); jurnaliştii de-acum vor face din ţânţar armăsar cu tot cu povestea finalului vieţii pe Terra; oh, şi nu o să murim.

Pe final, o melodie care să vă-ndulcească ziua. Aici.