Analogie

Situaţia ipotetică 1

Te afli într-o incăpere în care e linişte, ai… să presupunem căştile pe urechi şi asculţi muzica dată tare tare. Ştim noi, muzica bună se ascultă tare. Mai departe… Vine cineva şi îţi spune să o dai mai încet… Motive? Un infinit. Nu contează. Dai muzica mai încet. Nu îţi convine. Se aude încet, nu e pe placul tău. Dar după câteva minute începi să te obişnuieşti cu sunetul dat mai încet şi pe parcurs nu vei mai simţi nicio diferenţă dintre volumul anterior şi cel actual, în condiţiile în care în cameră e linişte totală.

Situaţia ipotetică 2

Eşti în situaţia de a te despărţi de un lucru ce-ţi aparţinea. O cămaşă să spunem. O cămaşă colorată şi dulce, dar care s-a rupt. Câteva zile tânjeşti după ea. Îţi doreşti să fi avut vreo dublură. Peste câteva zile uiţi de ea, apoi după ceva timp ţi-o aminteşti. Te apucă nostalgia, şi singurul verb care îţi stă parcă încriptat în minte e „vreau”. Cămaşa, evident.

Concluzie

Dacă exista lucruri care ne lipsesc, lucruri care ne-ar completa dar pe care nu le putem avea… cu timpul ne vom resemna cu ideea ca „nu se poate” şi ne vom adapta la puţinul sau nimicul pe care îl avem. Una la mână, adaptare; devii mai puţin pretenţios. Doi la mână, cu cât ai mai mult, cu atât îţi vei dori să ai şi mai mult… şi mai mult. Trei la mână, când într-un final vei vedea chiar şi o rază de speranţă întru împlinirea tuturor dorinţelor, bucuria va fi înzecită

Cum era? Best things come to those who wait. Yeah.