Despre oameni

Probabil c-aş putea vorbi despre oameni la nesfârşit. Pot sta să îi privesc ore în şir să le admir trăsăturile feţei, mişcările mâinilor şi forma lor, felul în care se încruntă sau zâmbesc, modul de a se îmbrăca, privirea cu care mă tratează, şi nu în ultimul rând felul în care vorbesc. E plăcut să stai în prezenţa lor. Din altă perspectivă, oamenii care te înconjoară sunt cei care te fac să fii cum eşti. Ca o cutie goală, ca o cutie cu bomboane de ciocolată, ca un cufăr cu nasturi, ca o trusă de ustensile medicale, ca un manual care te învaţă cum să repari un duş stricat sau cum să schimbi un bec, şi aşa mai departe.

Dar… dacă stau să mă concentrez prea mult la aspectul lor, atunci ajung să văd altceva. Nu un om. Nu X, nu Y, deci nu o identitate. Altceva. O fiinţă care are chipul estetizat, care are trupul acoperit de mii de fire textile împletite, care locuieşte într-un paralelipiped dreptunghic construit din beton, care mănâncă cu ustensile de metal, care-şi ţine apa în recipiente (de cele mai multe ori) cilindrice, care e programată să privească  pe fereastra din interiorul camerei paralelipipedice către lumină în fiecare dimineaţă. Iar toate imaginile astea, dacă aş putea să le transpun într-un tablou - probabil ar forma ceva care m-ar speria.

Paradox.