Sus în pom…

Nu ştiu.

E trist că îmi încep monologul cu dâra asta de îndoială, însă am multe nedumeriri şi întrebări ce s-au acumulat în ultimul timp (câteva luni). Există, indubitabil, întrebări ale căror răspunsuri mi le-am dat în câteva săptămâni sau poate chiar zile, dar asta numai după ce am reflectat o bună bucată de vreme la ele. Aşa e acum, cred. La vârsta asta. Încet-încet aspecte ale vieţii încep să îmi devină clare pas cu pas. Întrebările de genul: „de ce ajung să nu mai am destul de mult timp pentru lucruri mărunte” mă îngrozeşte de-a dreptul şi multe alte lucururi.

Azi, în drum spre casă, privind aiurea oamenii pe geamul maşinii stăteam şi mă gândeam… tot aiurea… la simplul fapt că nu prea am mai scris pe blog. Şi, na, am mai şi fost întrebată de ce nu prea mai scriu de câteva ori, de persoane diferite. Oricum, nu e tocmai ceva grav. Pur şi simplu, găsesc să îmi ocup timpul cu altceva în loc să scriu. Iar partea mai ciudată e că ocupaţiile pe care mi le găsesc sunt absolut neinteresante într-un final şi îmi mănâncă şi mult timp. Time is money. Inteligent ăla care a zis-o. Şi cum ziceam, despre bloguri. Mă gândeam că sunt deja atât de mulţi oameni implicaţi în această industrie a blogurilor. Şi m-am exprimat ideal spunând „industrie” iar asta deoarece blogurile care erau iniţial personale s-au transformat în adevărate pagini de făcut bani, cu un conţinut nu tocmai personal. N-am nimic cu asta, oricum, dar mă deranjează cei care fac asta doar şi doar pentru bani. Sau, poate mă deranjează oamenii care nu pun poate deloc pasiune în ceea ce fac interesându-i doar aspecte cu totul şi cu totul banale. Zic, nu ar putea fi considerate blogurile canale de încredere pentru a promova, să zicem, arta scrisului? Poate că mulţi citesc bloguri, dar nu şi atât de mulţi apreciază în ce fel sunt scrise anumite bloguri. Şi aş mai spune aici ceva…

Mă mai gândeam eu că nu prea pot să scriu chestii personale pe pagina asta… nu că m-ar opri cineva, doar că deşi simt nevoia poate uneori, mi se pare puţin nepotrivit. Dacă aş scrie ceva mai personal de atât, m-aş simţi puţin „spionată” poate (acum mă gândeam la afirmaţia unui amic ce susţinea că nu îşi face blog pentru că îşi doreşte să îşi păstreze intimitatea neatinsă - avea şi el într-un fel dreptatea lui, nu vroia să fie cunoscut deloc) sau mă rog, amănunte în ceea ce mă priveşte ar putea fi recunoscute foarte uşor din mici detalii cum ar fi: stilul în care scriu, domeniile care mă interesează, părerile mele, pozele, comentariile, etc. Sunt detalii care pentru o anumită categorie de persoane ar putea fi mai mult decât relevante şi aşa, într-un fel sau altul aş căpăta o identitate (aici, online) mai mult decât conturată. Sau, aş putea să cad în extrema cealalată, să scriu numai chestii mai mult personale. Dar, mă mai gândesc ce şi cum.

În perioada asta, starea de spirit e ok, în general. Că e cald de acum, că se apropie vacanţa, că vor trece tezele, şi tot aşa. Banalităţi, n-am ce zice. Îmi umplu timpul cu muzică nouă (sunt în stadiul de experimentare), cărţi cu titluri interesante care mă atrag doar după copertă sau felul în care începe cartea propriu-zisă atunci când le văd pe raft (chiar acum citesc „Călătorie până la capătul camerei” sau „Teoria norilor” iar prima e chiar drăguţă, am citit o parte din ea pe nerăsuflate) serialele care au devenit şi ele parte din rutină, filmele proaste şi ieftine pe care le închid după primele cinci minute şi regret amar că le-am descărcat, filmele bune, care sunt şi ele destul de rare, dar atunci când le văd, mă simt de parcă aş fi împlinit ceva important pentru mine… şi prietenii… cu o parte mă văd doar în vacanţe, că deh, sunt departe, iar o parte (care nu e atât de mare) o am aici, în oraş… şi mai e şi el… Dacă nu aş avea prieteni, cred că aş fi o persoană goală pe dinăuntru. Deci, trebuie să mă bucur că îi am. În rest, viaţa e colorată, în verde, şi are miros de combinat.

Mmm… timpul schimbă multe. O să scriu şi despre asta altă dată.

Cred că termenul de „Generaţia Hi5” începe din ce în ce mai mult să prindă contur, să se definească prin mai multe caracteristici specifice şi să ia amploare din ce în ce mai mult în ultimul timp.

Nu am înţeles şi nici nu voi înţelege vreodată de ce există o anumită idee foarte bine inserată în minţile încă plăpânde şi crude ale adolescenţilor de astăzi (cei de la 12 - 13 ani în sus) cum că a citi e rău. Sau… dacă citeşti ori eşti tocilar (adică n-ai ce căuta în societate, cu cei cool, trendy şi tru) ori eşti un looser care nu are altceva mai bun de făcut (prin analogie, fiind un looser nu meriţi să socializezi şi să trăieşti).

De cele mai multe ori, se ajunge la o negare a oricărei manifestări a culturii, promovându-se prostia, banalităţile şi prostul gust.

Am petrecut de curiozitate aproximativ 30 de minute pe Hi5. Am dat din user în user şi m-am minunat de descrierile făcute de domnişorii sau domnişoarele pe paginile de profil. Mno, şi nu mare mi-a fost mirarea de ce am găsit.

/sarcasm

Domnu’ Gigel ne mărturiseşte că:

Desigur. Cum poate luminăţia sa să îşi omoare timpul pe care ar putea să-l petreacă în club, bând o bere sau pierzând vremea aiurea bătând trotoarele?! Nu dom’le, din afirmaţia lui rezultă că aceste „cărţi” sunt inutile.

Domnişoara Zambilica ne spune clar şi răspicat:

Desigur, ceea ce spune domnişoara e foarte evident, nu? Din primele două afirmaţii rezultă a treia. Aşadar, îmi place la nebunie spiritul ei logic.

Mademoiselle SkuMpyk4 ne prezintă pe pajina ei de haifaiv ceva detalii despre ea:

Acum… să mai comentez sau nu? Îmi place totuşi de ea că scrie codat (e mai jmecheră aşa) iar limba română… eh, de ce să o mai folosească atunci când are atâtea semne la dispoziţie?!

Nenea Vasilică este un inovator în materie de literatură:

După cum puteţi observa, toate „bănuielile” voastre conform cărora Capra cu trei iezi era scrisă de Ion Creangă sunt efectiv spulberate. Adevărul vi-l prezintă însuşi acest… atotcunoscător al literaturii internaţionale! Jules Verne deci!

În ceea ce priveşte interesele tinerelor din ziua de azi…

Ş-atât! Iar asta pune capac.

/sarcasm

Şi poate că ar fi mai multe de comentat, însă subiectul devine parcă din ce în ce mai trist, cu fiecare cont accesat. Mi-e parcă din ce în ce mai milă de copiii care devin pe zi ce trece tot mai agramaţi şi care sunt preocupaţi cu totul şi cu totul alte prostii. Comportament deviant făcut din teribilism. Şi dacă stai să te gândeşti, la urma urmei, ăştia reprezintă o parte din viitorii oameni ce vor reprezenta ţara peste câţiva ani şi nu ştiu cât de mândri am putea fi de ei.

Este alarmant. Şi poate că ar trebui să ne punem semne de întrebare. Poate că ar trebui să îşi pună părinţii acestui gen de copii semne de întrebare. Cert e că generaţiile se schimbă de la an la an. Acum şi mie mi se par puţin ciudaţi copiii cu un an mai mici decât mine, d’apoi cei şi mai mici! Este păcat că noi nu am avea nicio putere să schimbăm acest curs al schimbării generaţiilor viitoare.

Publish?

Da.

E un sentiment foarte aiurea atunci când spui „mulţumesc” şi nu ţi se răspunde la loc sau când saluţi pe cineva cunoscut şi nu îţi răspunde sau te tratează cu o privire plină de indiferenţă, ca şi cum le-ai spune nu-ştiu-ce.

E adevărat că nu este obligatoriu să saluţi pe cineva cunoscut (faci asta doar să îi arăţi că ai ceva cu el/nu vrei să discuţi cu respectivu/ respectiva - aici ţine de factori pur personali) dar de cele mai multe ori e frumos şi politicos să o faci.

Şi se mai spune că tinerii sunt lipsiţi de respect…

Obsesiile sunt bune.

Tu, cititorule, eşti aproape sigur o fiinţă îmbibată cu obsesii, cu ticuri, cu expresii verbale folosite în exces, cu gesturi şi reacţii specifice care, recunoaşte, te definesc şi nu poţi scăpa de ele atât de uşor, sau cel puţin nu de cele care îţi „dăunează” ţie sau celor din jur.

Obsesiile sunt ceea ce te fac să te dezlipeşti de viaţa cotidiană, de banalitatea atât de sufocantă ce o inspiră cei din jurul tău şi te ajută să te ataşezi şi să te regăseşti încontinuu în sunete, culori, mirosuri şi oameni care aduc o tentă stridentă în viaţa ta plictisitoare până ce ajungi la concluzia că respectiva obsesie îşi pierde din candoare şi îţi găseşti o alta. E ca şi cum te învărţi într-un cerc, străduindu-te încontinuu să găseşti ceva ce să te schimbe pentru o anumită perioadă de timp, mai lungă, mai scurtă sau chiar pentru totdeauna.

Tu, cititorule, îţi găseşti refugiul în cele mai banale şi insignifiante ocupaţii, în cea mai extravagantă muzică, în cele mai violente culori, în cele mai deosebite parfumuri, transformându-te astfel într-o persoană fabuloasă, specială.

Obsesiile mele sunt ciudate, dar îţi prezint una dintre ele…

P.S. Dacă nu te regăseşti în ceea ce-am scris mai sus… c’est la vie.

…nopţile de vară cu tot cu zgomotul regizat al greierilor, cu insomniile care la un moment dat păreau interminabile alături de căldura insuportabilă, plimbările pe răcoare, cantităţile industriale de îngheţată devorată la miezul nopţii, gălăgia oamenilor din faţa geamului meu la ore târzii, pulsul oraşului şi viteza cu care este acoperit acesta de sufletele tinere şi muzică… muzica!

Visul unei nopţi de vară…

Du-te într-un loc foarte aglomerat, stabileşte-ţi un loc fix în care să stai nemişcat preţ de câteva minute, apoi observă rapiditatea cu care mulţimea de oameni tranzitează zona ta de observaţie.

Concluzia?

Viteza timpului personal, în general, poate fi determinată în funcţie de numărul oamenilor care îi întâlnim sau ne petrecem timpul de-a lungul vieţii. Cu cât e mai mare numărul, cu atât timpul va fi mai accelerat dar şi valoarea sa va căpăta tente mult mult mai profunde.

Februarie, abia dat în pârg, nici măcar trecut de jumătate, ce alintă cu ale sale condiţii climatice demne de plâns mirificul nostru oraş, Galaţi, şi ce mătură nemilos toate blocurile corean-like, mai mai dând la o parte varul abia aplicat astă-vară de unii şi alţii; februarie… treci odată mai repede din faţa… blocului meu!

Trecând peste detaliile nesemnificative ale prezentului…

Aştept iarba evident verde, ghioceii, toporaşii, lalelele, lăcrămioarele, mirosul proaspăt de copăcei înfloriţi, înverziţi şi albăstriţi, dimineţi însorite pe drumul înspre şcoală… şi înapoi, razele Soarelui care să îmi gâdile pupilele mele fericite, vântul ăla plăcut care nu mă face să îmi fie frig şi zilele puţintel mai lungi… Cu alte cuvinte, aştept anotimpul ăla adorabil.

Acum să trecem şi peste dorinţele fanteziste ale celui de-al doilea eu şi să revenim la realitatea crudă…

Mai sunt literalmente 2 zile de vacanţă, care şi alea văd de pe acum cum se vor scurge exact ca mierea din borcan, şi… da, mai sunt 2 zile de vacanţă.

V-am spus că aştept primăvara cu nerăbdare?