Sus în pom…

Februarie, abia dat în pârg, nici măcar trecut de jumătate, ce alintă cu ale sale condiţii climatice demne de plâns mirificul nostru oraş, Galaţi, şi ce mătură nemilos toate blocurile corean-like, mai mai dând la o parte varul abia aplicat astă-vară de unii şi alţii; februarie… treci odată mai repede din faţa… blocului meu!

Trecând peste detaliile nesemnificative ale prezentului…

Aştept iarba evident verde, ghioceii, toporaşii, lalelele, lăcrămioarele, mirosul proaspăt de copăcei înfloriţi, înverziţi şi albăstriţi, dimineţi însorite pe drumul înspre şcoală… şi înapoi, razele Soarelui care să îmi gâdile pupilele mele fericite, vântul ăla plăcut care nu mă face să îmi fie frig şi zilele puţintel mai lungi… Cu alte cuvinte, aştept anotimpul ăla adorabil.

Acum să trecem şi peste dorinţele fanteziste ale celui de-al doilea eu şi să revenim la realitatea crudă…

Mai sunt literalmente 2 zile de vacanţă, care şi alea văd de pe acum cum se vor scurge exact ca mierea din borcan, şi… da, mai sunt 2 zile de vacanţă.

V-am spus că aştept primăvara cu nerăbdare?

Am mâncat multe mere, dar…

Ca fiecare, urăsc să fiu bolnavă şi să fiu nevoită să mă duc la medic, dar atunci când situaţia se agravează şi lucrurile par a o lua razna, nu am de ales. În general, medicii din spitale, de la Urgenţe, nu prea îşi dau interesul dacă se trezesc că vii la ei cu o tuse şi puţină febră şi în consecinţă sunt nevoită să mă duc la alt medic, la cabinetul lui particular în speranţa că îşi va da mai mult interesul şi nu mă va mai trata cu aceeaşi greaţă ca cei dinainte menţionaţi. Plus că, de multe ori la Spital ori e îngrămădeală mare şi trebuie să aştepţi mult şi bine, ori nu se găseşte doctor disponibil să te consulte… Poveşti.

A fi medic şi a avea propriul tău cabinet ar fi ideal. Sau cel puţin aşa pare. Dacă eşti destul de „popular” (te vorbeşte lumea prin oraş că eşti „bun”) şi ai pacienţi fideli, ai asigurat profitul echilibrat. Şi pe deasupra, lucrul la cabinet nu pare atât de stresant ca cel din spital. Preţurile la consultaţii sunt şi ele la fel de piperate. Adică… dacă vrei să ţi se dea atenţie mai multă, plăteşte tată! Nu înţeleg totuşi atitudinea diferită deoarece natural ar fi ca şi cei din spitale să fie la fel de preocupaţi de starea bolnavilor, iar serviciile să fie la fel sau chiar mai calitative. Că deh, un procent din salariile părinţilor se duc la sănătate.

Dar… ce visez eu aici? Noi n-avem spitale cu paturi îndeajuns şi sânge pentru bolnavi şi povestesc despre medici amabili şi servicii ireproşabile.

Cu toţii ne-am dorit să fim de mici doctori (pentru că nu puteam face diferenţa atunci dintre medic şi doctor) pentru că aveam de cele mai multe ori în minte ideea de a vindeca/ oamenii, de a fi mici magicieni, chiar atotştiutori. Mai târziu, am aflat că medicii sunt nişte oameni respectaţi, iar apoi că marea majoritate au nişte salarii foarte frumoase şi că a fi medic înseamnă a te învârti într-un cerc de oameni deosebiţi. Cu toate astea, e prea târziu pentru a-mi mai dori să mă fac medic, deja mi-am ales altceva.

Sănătate!

Ce departe sună… deşi e aici. Parcă mai ieri era 2001, 2002…

Timpul e singurul care nu îşi ia niciodată concediu.

Un an bun pentru toată lumea!

Azi, văzând ce frumos a nins (ca-n poveşti) chiar dacă şi numai pentru câteva minute, mi-am adus aminte de zăpezile din trecut. „Zăpezile din trecut”… vorbesc de parcă ar fi acum două secole. Dar, cam aşa e, îmi aduc aminte de ultima zăpadă de-ţi ajungea mai sus de genunchi când eram eu prin clasa a V - VI-a cred, şi era tare frumos atunci.

Ne adunam toţi copiii din bloc şi ne făceam cazemate, oameni de zăpadă şi ne bulgăream (şi chiar de nu prea adoram eu să primesc bulgări nu pot să fac decât să-mi aduc aminte cu plăcere). Frigul nu-l mai simţeam şi nici timpul cum trece. Eram copii, în adevăratul sens al cuvântului.

Azi, a nins. Eram la şcoală şi toţi colegii când au văzut primii fulgi au sărit la geam reacţionând exploziv/ bucuroşi. Tot copii am rămas…

E drumul în care păşesc în fiecare dimineaţă, parcă printre străini; străini născuţi de răsărit, cu feţe grăbite sau încruntate, pe străzi deja cunoscute dar care-mi spun în fiecare zi o nouă poveste, văd copaci ce-şi deplâng soarta acum şi stau zgribuliţi şi singuratici, fără frunze, culoare şi foşnet; străzi murdare ce plâng adunându-şi lacrimile în gropile formate de trecerea timpului şi lumina; lumina care lipseşte cu desăvârşire; simt frigul, aud zgomotele făcut de maşini sau animale, iar dacă vreau, opresc tot din jurul meu şi aud doar liniştea.

Mâine dimineaţă îmi doresc să fie zăpadă în drumul meu. Să fie senin. Să fie mai cald. Să văd mai multe zâmbete.

Deschid Notepad, am o mie de idei, scriu vreo zece rânduri, mai stau cinci minute şi recitesc, şterg tot, scriu alt titlu, mai scriu două cuvinte, pun câteva puncte de suspensie, dau să închid şi nu salvez. Bis. Bis. Bis.

Acestea fiind zise aseară am fost la concert la Viţa de Vie şi, într-adevăr, Despot şi restul cântă mă-sa live! Geniali. Păcat de locaţia concertului, se putea şi mai bine.

În rest, toate bune şi frumoase, am rămas euforică de aseară… *praf de stele*

Vreau să vină mai repede primăvara. Vreau primăvara mea şi numai a mea. Primăvara mea perfectă, cu soare blând şi căldură moderată, condimentată cu zâmbete, veselie şi optimism, împodobită cu fluturi în aer şi în stomac, alături de zilele mai lungi şi nopţile tăcute, înmiresmată cu lăcrămioare şi liliac, colorată în verde, cât mai mult verde şi acompaniată de cântecul păsărelelor dimineaţa. Asta e primăvara mea perfectă, ce ar părea fără sfârşit… de care mi-e dor. Şi aş mai vrea ceva…

Dumnezeule, mai sunt 3 săptămâni până la Crăciun iar eu debitez aici despre primăvară.

Btw, ăsta e postul cu nr. 301.