Sus în pom…

Frecvent, îmi doresc să existe o versiune paralelă a lumii mele în care să pot spune, simţi şi face tot ce vreau, fără a-mi fi teamă de eventualele repercusiuni.

…you never know what you’re gonna get.

De ce suntem tocmai noi pe pământul ăsta şi care e rolul nostru aici? De ce avem tocmai noi parte de atâtea beneficii ale dezvoltării tehnologiei iar oamenii de acum 100 de ani nu au avut parte de ele? De ce mintea umană are tendinţa să evolueze? Există destinul? De ce suntem fiinţe sociabile? De ce există conflictul ăsta între teoria evoluţionistă şi cea creştină? De ce avem sentimente? De ce există Universul? De ce există oxigenul şi apa?

Aş putea continua cu lista până mâine dimineaţă. Dar vreau să vă plictisesc. Vă mai puteţi pune şi voi destule întrebări.

Răspunsurile la toate întrebările astea nu există. Iar dacă există, sunt doar speculiative. Şi de ce nu există? Pentru că dacă ar exista, toate vieţile noastre ar fi exact ca într-un film prost în care poţi ghici dinainte ce replici sau ce scene vor urma iar totul s-ar transforma într-o existenţă plictisitoare şi lipsită de satisfacţii. Misterele sunt bune, au şi ele rolul lor. Prin complexitatea noastră, noi înşine suntem un mister, ceea ce ne face deosebiţi. Aşa că tot ce e de făcut e să ne bucurăm din plin de existenţa asta efemeră deocamdată, pentru că la asta suntem limitaţi şi să nu mai punem întrebări mai deloc. Think about it.

Totuşi, un lucru ştiu sigur… nimic nu e întâmplător.

Cel mai frumos lucru este să ştii că undeva, pe lumea asta, există o persoană ce nutreşte sentimente frumoase doar pentru tine.

Vreau să vină mai repede primăvara. Vreau primăvara mea şi numai a mea. Primăvara mea perfectă, cu soare blând şi căldură moderată, condimentată cu zâmbete, veselie şi optimism, împodobită cu fluturi în aer şi în stomac, alături de zilele mai lungi şi nopţile tăcute, înmiresmată cu lăcrămioare şi liliac, colorată în verde, cât mai mult verde şi acompaniată de cântecul păsărelelor dimineaţa. Asta e primăvara mea perfectă, ce ar părea fără sfârşit… de care mi-e dor. Şi aş mai vrea ceva…

Dumnezeule, mai sunt 3 săptămâni până la Crăciun iar eu debitez aici despre primăvară.

Btw, ăsta e postul cu nr. 301.

… sau… sărbătorile la noi.

Febra începe abia acum. Şi dacă tu crezi că te simţi bine şi nu ai prins niciun virus, poate chiar nu ai febra, dar de febra sărbătorilor nimeni nu scapă.

Simţi cu scade temperatura din termometru, cresc numărul reclamelor la televizor pline de Moş Crăciuni, televiziuni care îşi schimbă look-ul într-unul de sărbătoare şi nu în ultimul rând reclamele speciale de Crăciun cu pensii private. Nu m-aş mira să văd o reclamă cu Moşu’ îmbrăcat în roşu făcându-şi pensie privată (sper că n-am dat idei nimănui).

Apoi simţi cum te loveşte din plin spamul din poştă (nu e-mail) cu tot felul de oferte de la hypermarketuri în care preţurile cică au luat-o razna şi s-au micşorat subit! Nu mai vorbesc de aglomeraţia ce o preconizez în marile magazine, toţi alergând după cele mai tari super-oferte, glolindu-şi portofelele, cumpărând tot ce se poate, în spiritul săbătorilor.

După asta, străzile încep să se umple cu luminiţe, magazinele îşi pun în geamuri steluţe strălucitoare şi beculeţe multicolore şi până şi cerşetorii se îmbracă în Moş Crăciun, doar doar să îmbuneze trecătorii şi să facă şi ei un ban.

În perioada asta a anului totul se metamorfozează, totul capătă un alt miros, mai deranjant sau mai plăcut, iar ninsoarea se lasă aşteptată.

La Galaţi, sărbătorile încep cu 30 noiembrie, că e ziua oraşului, se continuă cu 1 decembrie, 25, 26, 27, şi totul se termină până după 1-2 ianuarie.

Btw, vouă ce vreţi să v-aducă Moşu’?

O viaţa în roz nu se poate cumpăra,
Însă o replică a ei ne-o putem picta singuri oricând…