Sus în pom…

O viaţa în roz nu se poate cumpăra,
Însă o replică a ei ne-o putem picta singuri oricând…

ceilalţi par perfecţi
cu fiecare gest şi vorbă
aruncată în mine.

într-o lume etanşă
toţi par perfecţi.

mă îmbrâncesc cu pretexte,
şi mă lovesc cu slove -

şi doare…

să imit perfecţiunea lor
sau să-mi creez eu una?

podeaua rece, ferestrele triste,
străzile-ngheţate, copacii pustiiţi.
liniştea doboară frunzele la pământ…

lumini se desprind din orizont
şi se îndreaptă spre mine
aşteptând să le ating -

e rece, linişte, întuneric iar şi gol.

doar eu mă plimb.

„Scoateţi, vă rog, o foaie de hârtie… ”

…eprimant.

Ăsta e cuvântul perfect pentru a descrie ce se vede dincolo de fereastră la ora asta.

Nu-mi place. Vreau soarele înapoi.

E aici, îl simt, îl miros, îl văd, îl trăiesc.

se plimba prin ploaie. am văzut-o printre jaluzelele între-deschise ale camerei mele. mi-am pus un scaun în faţa geamului. m-am aşezat, şi apoi am privit-o îndelung. se juca singură prin ploaie. apoi s-a aşezat pe o bancă. nu-i păsa că hainele şi încălţările îi erau ude. nimeni nu mai era pe strada aceea. doar ploaia. părea să nu conteze acest aspect. stătea secunde în şir privind spre cer, încercând parcă să-şi dea seama de unde provin picăturile de ploaie. fără rezultat însă. zâmbea singură. îşi prindea părul din 5 în 5 minute. îşi freca mâinile şi dădea obsesiv din picior. mereu vroia să se uite la ceas, dar nu avea aşa ceva la mână. apoi repeta acelaşi ritual minute bune în şir. la un moment dat îşi mişca buzele ca şi cum ar fi vorbit singură. dar îmi place să cred că fredona o melodie. nu era plictisitoare. doar încercam să anticipez fiecare mişcare a ei. o priveam în continuare. până când se ridicase de pe bancă. a privit într-o parte şi cealaltă a străzii. nu venea nimeni şi nimic din nicio parte. după privirea ei hotărâtă am putut ghici că se hotărâse să traverseze. numai ce-a avansat cu un pas spre stradă, s-a evaporat. apoi m-am evaporat şi eu.