Voiaj

Pentru că n-am mai scris de foarte mult timp pe blog, am zis că ar fi binevenit un post ca să vă mai pun la curent cu noutăţile.

Dacă tot e vacanţă, Fata din pom s-a decis la un moment dat că ar fi fain să se deplaseze la mare distanţă de casă să-şi cunoască personal pomul (deci există pe bune, btw). Vinovatul (metaforic vorbind) pentru găsirea pomului e băiatul ce acum şi-a câştigat denumirea de Băiatul din pom. Aşadar, urmează să-mi mişc fizicul în curând spre locaţia mai sus pomenită şi după am să pun şi o poză aici, că să vă satisfac curiozitatea (curioşilor, bine-nţeles).

Drumul spre reşedinţa judeţului în care se află Băiatul din pom s-a realizat în câteva ore bune  (adică foarte muuulte) de mers cu trenul, iar asta mulţumită serviciului naţional de transporturi, CFR, care m-a dezamăgit pentru a nu-ştiu-câta oară. De confortul din tren nici nu mai vreau să povestesc pentru că oricum a fost inexistent. Căldură mare, aglomeraţie şi plictiseală cât cuprinde. Important este că am ajuns cu bine şi chiar mai devreme cu vreo 2 minute decât ar fi fost normal (WOW).

Oraşul în care mă aflu acum e plin magazine ce comercializează flori, vremea este destul de frumoasă (în sensul că am scăpat de căldura ce exista în provincia Moldova, adică de unde am venit şi am dat de vreme mai răcoroasă), e atât de linişte şi compania e foarte plăcută. În urma tuturor acestor observaţii conchid că vacanţa a căpătat alt farmec…

O mică observaţie: laptopul poate deveni un excelent calorifer personal portabil :>

Comentaţi, vă rog

Lately…

Că tot e blog personal…

Despre mine? Pe scurt. Am fost la munte. L-am văzut, l-am admirat, am urcat pe el, am făcut febră musculară, am dormit cel mai bine, m-am relaxat, am râs, am văzut peisajele alea de munte şi am rămas fără răsuflare, m-am plimbat până la refuz, m-am îndrăgostit de munte din nou, m-am îndrăgostit de aerul ăla şi mai tare, am văzut Braşovul şi mi-a plăcut mult tare, am regretat că trebuia să plec de acolo, am plecat, am venit acasă iar acum vreau să plec din nou şi să nu mă mai întorc în oraşul ăsta (nu ştiu de ce am ajuns să-l urăsc aşa tare). Pam pam.

În rest, mă ţine o scamă şi nu pot scrie ceva mai mişto pe blog, din păcate. Iar aspiratorul mi-e lene să-l pun în folosinţă ca să iau scama. Mna, o să aştept să plece singură.

A, şi sper să vă placă noua faţă a blogului

P.S. Bonus, poze pe Flickr

SdC @ VLG

E plăcut şi mulţumitor în acelaşi timp că după astea 5 ediţii de schimburi de cărţi ce au evoluat şi au „crescut” cu fiecare ediţie ce a trecut, au fost remarcate şi de editorii de vârf (că deh, altă scriitură mai bună nu prea mai cunosc în oraşul nostru). Mai exact, cei de la Viaţa Liberă Galaţi

După ce a participat Cristina Carp de la VLG la al nostru SdC, ne-a spus că vom avea şi noi un mic articolaş în ziar despre întâlnirile noastre ce au devenit pe parcurs lunare. Eu chiar nu ştiam când o apară în ziar, dar noroc de Alex, care m-a atenţionat că am apărut

Ne bucurăm, cu siguranţă, toţi cei care am fost prezenţi ediţie de ediţie de micul nostru eveniment cultural (dacă se poate spune aşa) şi vom reveni de la toamnă (ca şcolarii) cu următoarea ediţie - #6.

P.S. Articolul e datat 21 - 22 iunie, dar am avut timp să scriu despre el abia azi.

Bileţelul de pe frigider

Eu anunţ, ca să nu vă speriaţi de pe acum… că o să o las mai moale înspre zero cu prezenţa pe blog (şi nu numai) în săptămânile ce urmează.

Din pricina faptului că vacanţa e un prilej fantastic de plimbăreală prin diverse locuri sau de vizitat diverse neamuri aflate prin alte regiuni istorice ale ţării, rezultă faptul că o să iau o pauză considerabilă şi binemeritată din toată agitaţia urbană. Adicătelea o să mă rup din peisajul citadin şi am să mă regăsesc în natură, alături de pomii mei şi alte elemente ale naturii ce au inspirat de-a lungul anilor mari poeţi şi scriitori.

Pe lângă această veste, doresc să vă comunic cu voioşie că intenţionez ca după ce îmi purific gândurile în pauza ce vine… să schimb lucurile pe aici (şi nu numai pe aici) şi să mă apuc mai straşnic de scris, dar şi de multe altele. Că deh, se poate!

Mă opresc aici şi promit că revin cu poze, povestiri şi noutăţi.

P.S. După ce m-am bătut cu Writer’s Block atâta timp, acu’ ce plec şi eu… mi-a revenit inspiraţia, cică. Sau, cel puţin, altfel îmi fug degetele pe tastatură. Asta e, închei

Punct.

Fire de nisip şi oameni

Povesteam acum mai mult timp despre felul în care îţi poţi da seama cât de repede trece timpul (dacă tot ne lovim zi de zi de expresia „nici nu ştiu cum a trecut timpul!”) prin simplul gest de a te aşeza într-un loc fix, alglomerat, să stai acolo o oră, două, trei… şi să observi cantitatea şi rapiditatea oamenilor ce traversează zona respectivă. Ăla e timpul. Şi se scurge repede, pentru că acum toată lumea e într-o grabă continuă. Până şi maşinile devin din ce în ce mai rapide. Totul devine din ce în ce mai rapid. Iar noi, ne mulăm după toate astea şi uităm lucrurile esenţiale, uităm să savurăm clipa, şi privim totul per ansamblu.

Ştiţi că… un borcan nu se poate umple doar cu pietre mari. Golurile rămase pot fi umplute doar cu pietricele mai mici sau fire de nisip. Regula asta se aplică şi în viaţă, dacă faci conexiunile potrivite.

***

Când merg pe stradă de una singură e foarte plictisitor. Cea mai cruntă chestie posibilă. Şi dacă nici nu am să ascult muzică la mine, e şi mai şi. De obicei, necesit partener/ă de discuţie. În fine. Deunăzi, mergeam eu pe stradă, era o căldură de nu ştiam ce-i cu mine şi abia aşteptam să ajung acasă… iar în timpul ăsta scanam oamenii de pe stradă, le scanam privirile… şi am ajuns la următoarea concluzie: toţi păreau trişti. Nicio dâră de seninătate pe chipurile lor, nicio fărâmă de simpatie nu se citea în privirile lor, nimic. Am stat o clipă şi m-am gândit că într-adevăr, trăim într-o lume tristă şi nu suntem capabili/nu vrem să ne punem voinţa la contribuţie pentru a ne vopsi vieţile în roz. Totul depinde de autosugestie! Şi de atunci, tot trăiesc cu impresia de mai sus şi îmi este în fiecare zi confirmată când mă duc să-mi iau pâine, ca tot omu’, sau când mă duc să-mi iau îngheţată (ca să mă înveselesc cică) şi mă lovesc de nişte priviri care mă resping pur şi simplu, şi care nici nu sunt capabile să răspundă la un „mulţumesc!”.

Am un vecin, să vă povestesc. De când îl ştiu, de vreo 5-6 ani îl văd mereu ori urcând ori coborând scările foarte încet. Mna, e bolnav cred, şi mai şi miroase a băuturi spirtoase. Cred că mai e şi singur, săracul, şi îşi varsă supărarea în băutură, să uite de rele. Toate ca toate, chiar dacă de multe ori l-am văzut aproape lat pe scări sau îl mai cară în casă alţi vecini de beat ce e… e în stare să fie gentleman. De fiecare dată când urcam sau coboram şi eu scările pe lângă el, avea simţul de a-mi lăsa loc să trec. Ceea ce e demn de admirat pentru un om în starea lui. Şi nah, acum să compar cu vânzătoarele alea întoarse pe dos, care de bine de rău au un loc de muncă şi primesc un zâmbet şi un mulţumesc în fiecare zi… nu sunt în stare să fie şi ele drăguţe şi e în stare un om singur, beţiv şi bolnav.

Concluzia? Mai e nevoie să trag vreo concluzie?

Cântecul pierdut

O melodie foarte frumoasă, descoperită cu ajutorul lui Văraru

Mulţumiri.

The Cat Empire - The Lost Song (LIVE)
Asculta mai multe audio Muzica »